Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

27.08.2017:  Despre faptele eroice ale soldaților sovietici în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei s-a scris mult. Dar în afara acestor pagini a rămas cealaltă față a războiului — cea lipsită de eroism, obișnuită…
Bunicul meu, Dmitri Feofanovici Kanevski, ofițer activ, tanchist, a parcurs drumurile războiului din Bielorusia de Sud și (prin luptele de la Stalingrad) pînă la capitala austriacă Viena. Ca și majoritatea celor care au luptat pe front, nu-i plăcea să-și împărtășească amintirile, deși, clar lucru, avea ce să-și amintească.

Dar în Ziua Victoriei, la noi acasă se adunau prietenii lui, vecinii care au luptat și ei în război. Cum se obișnuiește în asemenea cazuri, luau cîte un sutar, după care începeau amintirile multor epizoade din timpul luptelor. Eu, desigur, trăgeam cu urechea, deși pricepeam că nu e bine. În schimb, era interesant. Cîte ceva mi-a rămas viu în memorie din acele timpuri, iar alte lucruri din biografia de război ale bunicului mi le-a povestit bunica, deoarece, după ce bunicul a plecat din viață, ea a mai trăit vreo cincisprezece ani…

Iată două din istorisirile pe care le-am auzit — poate un pic îmbogățite de mine, poate colorate printr-o nițică redactare literară.

«Tuturor celor care mă aud!»

Asta s-a întîmplat în anul 1944, undeva în Ucraina de pe malul drept al Niprului, pare-se, în raionul orașului Cernigov. Batalionului bunicului meu i s-a ordonat să ocupe cîteva localități (două sate și un orășel) — să zicem, A, B, C. Și cînd a pornit la îndeplinirea acestei misiuni, patrula de gardă din fruntea batalionului pe neașteptate a descoperit dincolo de pădurice tancuri nemțești, iar cercetașii trimiși încolo să investigheze situația au descoperit că nu e vorba de un tanc-două, ci de un întreg regiment de tancuri. Și că în componența acestuia sînt nu numai tancuri de capacitate medie, adică Т-IV (PzKpfw IV), ci și destul de multe tancuri «Tigru». După cum se cunoștea, acestea din urmă nu erau atît de manevrabile, dar, dacă reușeau să nimerească în T-34, acesta o pățea rău de tot.

Nemții, cel mai probabil, au fost scăpați din vedere de serviciul de cercetare al diviziei. Poți să-l înjuri pe acesta cît și cum îți place, dar asta nu va schimba nici într-un fel situația. Regimentul nu avea soldați de rezervă — maiorul Kanevski știa foarte bine acest lucru. Și nici divizia te-i mira de le-ar fi putut trimite vreun ajutor.

Dar bunicul mai știa foarte bine și alt lucru: că nemții interceptează eterul nostru, ba mai știa și aproximativ pe care unde. De aceea, de regulă, se recomanda să se apeleze la frecvențe suplimentare ori să se treacă în permanență de la una la alta. Dar nemții nu știau că noi știm despre interceptarea lor. Și atunci bunicului i-a venit o idee.

Ordonînd radiotelegrafistului să facă legătura cu regimentul prin frecvența cunoscută inamicului, el a început să vorbească direct: «Tuturor celor care mă aud!», în mod deosebit punînd accent pe cuvîntul «tuturor», pentru ca ai noștri să priceapă situația. În aceeași manieră i-a răspuns și comandantul regimentului: «Toți, inclusiv eu, te ascultăm!», imitînd accentul bunicului. Era, se vede, trecut prin ciur și dîrmoi, așa că imediat și-a dat seama că ceea ce se spune, de fapt, nu pentru dumnealui se spune, ci pentru urechile nemților. Bunicul a expus pe scurt situația.

— Așteaptă un pic să fac legătura cu Primul (comandantul diviziei — n. a.), i-a promis colonelul.

Peste un timp, legătura lor a fost reluată:

— Adică, așa: mai la stînga de tine e batalionul lui Sinițîn. Tu înaintezi pe flancul drept. În afară de asta, Primul îți trimite în ajutor și regimentul antitanc. Acționați!

Regimentul antitanc era un lucru cît se poate de serios. Pentru tehnica blindată a nemților, regimentul de artilerie antitanc de vînătoare era ceva de groază. Soldații lui acționau năvalnic pe lungimea liniei frontului, făcîndu-și apariția pe neașteptate și acoperind direcțiile cu pericol din partea tancurilor. După acest dialog telefonic, rămînea doar ca să fie așteptată reacția inamicului. Peste vreo douăzeci de minute, observatorii au raportat că în locul unde e dislocat inamicul au început niște mișcări, iar peste un timp tancurile lui au început să se retragă, ceea ce demonstra că el a dat crezare informației false cu privire la întăririle ce vin în ajutorul batalionului bunicului și, astfel, eliberînd drumul în direcția de care avea nevoie acest batalion.

Războiul nu totdeauna îl cîștigă acei care sînt mai bine înarmați, ci acei care sînt mai ingenioși decît inamicul lor.

«Hende hoh!»

În Ucraina, nopțile sînt liniștite. Asta în cazul în care este asigurat camuflajul luminii, iar santinelele nu încalcă regulamentul, adică nu fumează și nu discută nici măcar în șoaptă. În patrula de avangardă a unei unități din regimentul în (în care-și facea serviciul și bunicul meu), se aflau doi prieteni din același sat, să-i numim Ion și Tudor. În lupte s-au arătat băieți buni, dar fără experiență, deoarece nu trecuse nici două luni de cînd se aflau pe front.

Și iată-i santinele de gardă. Își îndeplinesc misiunea așa cum se cuvine — privesc cu atenție în jurul lor, ascultă ciulindu-și urechile. Deodată le-a părut că aud pe undeva pe aproape un trosnet de crenguță. Poate doar le-a părut? Nu, iată că a mai trosnit una. Din întuneric a apărut un neamț. Unul echipat după toate regulile: în cască, mundir și cu automat.

— Hende hoh!, a comandat Tudor.

Neamțul a încremenit pe loc și a ridicat ascultător mîinile. Cei doi s-au apropiat de el…

«Nu mai știu ce s-a întîmplat acolo, le povestea după aceea bunicul prietenilor săi, dar, în loc să-l ducă pe neamț cub convoi la statul-major, băieții s-au încăierat într-o bătaie. Da-da, într-o adevărată bătaie!».

Ca și cum tinerii soldăței, din lipsă de experiență, și-au imaginat că se află la o petrecere în satul lor natal, iar neamțul este un agronom venit la ei din altă localitate și le acostează pe fetele lor. Mai pe scurt, s-au întărîtat de-a binelea.

Și tocmai atunci s-a dovedit că și neamțul e un ins trecut prin fel de fel de încăierări, așa încît știe și el a trage bine cu pumnul. Mai întîi, i-a tras un pumn lui Tudor, și acesta a zburat cît colo. După care s-a întors spre Ion, trăgîndu-i și acestuia unul între ochi. Totuși, pînă la urmă, superioritatea numerică și vitejia soldatului sovietic au învins, așa că fascistul a fost legat și dus la statul-major.

În schimb, a doua zi, de dimineață pînă seara, cei doi erau aninați de camarazii lor cu tot felul de glume. Mai ales după ce s-a aflat că neamțul, de fapt, nimerise în batalion nu din întîmplare, ci venise cu intenția să se predea…

Eugeniu Marian
Sursa: http://comunist.md/index.php?newsid=3327
0 
| încă
înapoi »