Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

09.10.2017:  Oamenii care au renăscut PCRM, întotdeauna vor fi fideli partidului
Partidul Comuniștilor va învinge din nou. Asta este logic. Noi avem idei corecte, trebuie doar să le urmăm

Comunista Ludmila Dmitrievna Marian este cea mai potrivită reflecție a acelei epoci cînd în cinstea oamenilor era sinceritatea, cumsecădenia, principialitatea, mîndria pentru Patrie. Cînd ei credeau în idealuri și le urmau. Greutățile și lipsurile doar au consolidat spiritul și perseverența lor. Așa a fost tatăl Ludmilei Dmitrievna, comandant de regiment, un comunist fidel — colonelul Kanevski, care întotdeauna a fost un exemplu pentru ea.

Copilăria militară

Ludmila Dmitrievna a venit în Moldova din Simferopol. A fost demult, încă la începutul anilor 60. Încă nu se încheiase construcțiile post-război, iar sectorul Rîșcani din Chișinău se termina, în esență, în regiunea fostului aeroport. Încă se mai construia școala în care a lucrat Ludmila Dmitrievna și în care, ulterior, și-a făcut studiile fiul ei.

Ludmila s-a născut pe 25 mai 1933 în stanița Karinovskaia din ținutul Krasnodar în familia unui militar și a unui medic. Copilăria ei a fost marcată de mutări frecvente, schimbări de anturaj și peisajului de peste geam. Așa că, în casa lor, valizele, întotdeauna, au fost lucrurile cele mai necesare. Așa se întîmpla deseori în familiile militarilor.

Războiul a găsit familia Kanevski la Rovno. Tatăl — Dmitri Feofanovici a participat la primele lupte respingînd atacul inamicului. El a plecat la război la fel de brusc precum a și început urgia. Soția și copiii mult timp nu l-au mai văzut pe capul familiei.

Familia comunistului Kanevski a fost evacuată la Piatigorsk. Războiul, însă, a ajuns repede și în acest oraș. Mica Ludmila și acum ține minte bombardamentele și casele în flăcări. Ea îl strîngea la piept pe fratele său mai mic și aștepta să vină mama. Mama — Maria Gheorghievna — aproape că nu era acasă. Ea, în calitate de medic profesionist, salva de la moarte soldații răniți.

Familia, din nou, a trebuit să-și facă bagajele. Așa cum a perceput mica Ludmila, au mers destul de mult. Au ajuns într-un loc unde cerul era acoperit de munți înalți. Era o mică fundătură din Kabardino-Balkaria. Apoi, a fost clar că au plecat la timp. La muntea Mașuk, în locurile unde cîndva a fost ucis Lermontov, nemții au săpat un șanț imens unde aruncau evreii executați, comuniștii și membrii familiilor lor. Printre cei morți mai erau și oameni vii. Se părea că de rînd cu muribunzii gemea tot pămîntul.

Războiul parcă era undeva deoparte, mama, însă, iar nu era acasă cu zilele. Ea trata nu doar soldații răniți, dar și localnicii. Ei propuneau Mariei Gheorghievna produse alimentare, berbeci întregi, bani pentru a-i recunoaște inapți de armată. Soția comunistului, însă, era onestă și de neclintit și a transmis aceste calități și copiilor ei. Pentru Ludmila Dmitrievna, războiul se asociază cu soldatul român, imens și dezgustător. Atunci cînd el a intrat în odaia mică unde se aflau copiii, Ludmila s-a speriat și s-a pierdut cu firea. Bruta stătea și se uita în jur ce ar putea să-i prindă bine și dacă nu a găsit nimic de preț a plecat.

Fiica eroului

La sfrșitul războiului, familia s-a mutat de la Piatigorsk în Kazan. Ludmila Dmitrievna își amintește că tatăl ei a venit acasă pentru o zi, dar ei i s-a părut că a stat cu el doar o clipă.

După Kazan a urmat Zaporijjea, apoi iar Simferopol unde tînăra a absolvit școala medie pentru fete. Astăzi, ea î-și amintește cum în loc de caiete elevii foloseau ziare. Scriau cu pene, iar cerneala se înșira pe hîrtia subțire.

Familia s-a și oprit la Simferopol. Tatăl, fiind deja colonel, a ocupat postul de comandant al unității de tancuri. El era considerat un erou pentru că așa și era. Sever și principial deținea un fin simț al umorului. A fost un bun tată și comandant.

— Tata era o persoană foarte obligatorie, — își amintește Ludmila Dmitrievna, — un comunist adevărat. A fost fidel ideilor comuniste. Detesta minciuna, trădarea și avaria. El avea multe calități de luptă, pe front era respectat mult pentru curaj și inventivitate, pentru prietenie și credință în Victorie. El a fost decorat cu Ordinul Lenin, două Ordine ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Ordinul Steaua Roșie și Ordinul Steagul Roșu. El avea multe medalii — tot pieptul era în ordine și medalii.

Despre eroismele comandantului Dmitri Kanevski, provenit dintr-o familie de țărani știa nu doar familia și prietenii de pe front. În 1979, deja după moartea tatălui, Ludmila Dmitrievna a primit o scrisoare din locurile de baștină ale tatălui său — satul Podubțî din regiunea Hmelnițki. Bibliotecarul din sat a cerut lucrurile personale ale eroului, ordinile sale, scrisorile pentru crearea unui muzeu. Ludmila Dmitrievna, ca o fiică devotată și pedagog, știind care este forța educației patriotice, a adunat un colet cu lucrurile tatălui său și le-a expediat la baștină. Ea a oferit în dar muzeului și toate ordinile tatălui său, care nu erau deloc puține.

Comsomolistă, activistă și foarte frumoasă

La Simferopol, Ludmila s-a înmatriculat la universitatea de stat, facultatea natural-geografică și a devenit nu doar studentă dar și comsomolistă. Curajoasa și curioasa Ludmila a fost imediat primită în Komsomol.

Studentă, activistă, comsomolistă, sportivă și încă foarte frumoasă — Ludmila purta cu demnitate titlul de fiică al eroului. Ea practica mai multe genuri de sport — atletică ușoară, turism, însă, dragostea ei a fost voleiul și chiar a jucat pentru selecționata Ucrainei. După absolvirea universității s-a făcut pedagog în trei specialități — educație fizică, biologie și geografie. La lucrările de deal cu copiii, ea l-a cunoscut pe studentul facultății de jurnalism de la Chișinău. Această întîlnire i-a schimbat radical viața.

A purtat corespondență cu viitorul său soț — Boris — timp de cinci ani de zile. Rezultatul acestei corespondențe — mai mult de 600 de scrisori pline de sensibilitate și poezie. După asta, Ludmila era, pur și simplu, condamnată la măritiș. A fost o nuntă veselă, rochie albă cusută de mireasă timp de o noapte.

Viitorul părea fericit și lipsit de griji. Tînăra familie a venit la Chișinău, a închiriat o odaie într-o casă veche. În 1963 s-a născut Eugen. Ludmila l-a născut la Simferopol, unde, în acea perioadă, mama era medic șef la maternitate. Cînd micuțul s-a mai întărit, familia a revenit la Chișinău.

Pedagog

În timp ce Ludmila soluționa problema locativă, părinții au ajutat-o să procure un apartament cooperativ — Eugen era educat la bunica. Viața se aranja. Atunci cînd aveau propria locuință, Ludmila și-a asumat educația nepotului Mitea, care devenise orfan și care a crescut alături de fiul ei. Atitudinea era aceeași în raport cu ambii. Mitea a trăit în familia lor timp de 17 ani. Mai tîrziu, după moartea tatălui din Simferopol s-a mutat mama.

Ea și-a adus fiul la Chișinău atunci cînd copilul trebuia să meargă la școală, exact în 1968, cînd nu departe de casă s-a deschis o nouă școală. În acea perioadă se construiau multe școli și grădinițe. Ulterior, ea a lucrat în această școală în calitate de vicedirector, mai tîrziu, director în altă școală. Cîțiva ani a muncit în cadrul departamentului educație din oraș.

În anii de activitate pedagogică, prin clasa Ludmilei Dmitrievna au trecut sute dacă nu chiar mii de elevi. Cu toții o țin minte severă în măsură, dar o profesoară corectă care se străduia să înțeleagă fiecare elev, era generoasă la laude și putea să facă glume fine. La lecțiile ei, copiii nu făceau gălăgie. Și nu pentru că aveau frică de profesoară, dar pentru că o respectau. Și ea, la rîndul său, respecta fiecare elev, vedea în fiecare elev o personalitate. Absolvenții o mai țin minte și astăzi, iar de Ziua Profesorului vin să-i aducă flori.

Comunist

Peste cîțiva ani, Ludmila Dmitrievna Marian va marca 50 de ani de la ziua aderării în rîndurile comuniștilor. Ea ține minte perfect perioada de glorie a partidului și anii de conspirație, și ședințele aproape că secrete de la uzina «Mezon». După renașterea partidului a creat la școală propria organizație primară din care făceau parte 20 de persoane. Cînd a trecut valul trădărilor, organizația a devenit mai mică, în schimb, prietenoasă.

Ludmila Dmitrievna este convinsă că oamenii care au renăscut PCRM vor fi mereu credincioși partidului. Au plecat cei care pun cariera mai presus de idealuri.

Ludmila Dmitrievna credea că se va pensiona la fel ca și toate femeile sovietice — la 55 de ani, dar s-a reținut pe tărîmul muncii pentru încă aproape trei decenii. Încheind, în acest an, activitatea pedagogică, ea nu a rămas fără treabă. A condus organizația primară de veterani Nr. 35. Totodată, a fost aleasă în calitate de președinte a cooperativei de locuințe. Așa că treabă are suficientă. Iar ea manifestă responsabilitate și entuziasm pentru orice activitate.

Ludmila Dmitrievna a avut parte de prieteni buni. A reușit să păstreze dragostea de viață și optimismul. Pînă și astăzi adoră excursiile și călătoriile. După caracter este holeric, iubește aventurile și întotdeauna își găsește ocupație. Totodată, ea este un patriot adevărat, ce-și iubește sincer țara care i-a devenit Patrie și oamenii care locuiesc aici.

— Eu cred într-un viitor bun. Cred că într-un final, Partidul Comuniștilor va învinge din nou. Este logic acest lucru. Noi avem idei corecte și eu, întotdeauna, mă ghidez de ele.


COMUNIST.MD
0 
| încă
înapoi »