Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

27.11.2017:  Ideile dreptății nu se pierd în epoci
Dmitri Dermengi: «Eu cred în faptul că, mai devreme sau mai tîrziu, actuala stare de lucruri se va schimba. Poporul își va da seama cine îi este prieten și cine îi este dușman»

***


Sărbătorirea Centenarului Marii Revoluții Socialiste din Octombrie nu poate să încapă într-o singură zi. Acțiunile consacrate acestui eveniment epocal s-au desfășurat pe parcursul unui an întreg. La sfîrșitul lunii octombrie, concomitent au avut loc două foruri importante. Dmitri Dermengi, secretar al organizației primare de partid nr. 10, care face parte din organizația raională a PCRM din sectorul Botanica a capitalei, a participat la ambele evenimente. Impresiile ce i-au rămas în urma acestora sunt nenumărate. Iar pe lîngă ele i-a rămas și sentimentul apartenenței la o forță neclintită — Partidul Comuniștilor din Republica Moldova.

Timpuri și viziuni

— Dmitri Ivanovici, ați fost participant la Conferința Internațională și la Plenara lărgită a CC al PCRM, consacrate mărețului eveniment. Dar ce înseamnă pentru însușii dumneavoastră Marele Octombrie?

— Pe scurt, înseamnă schimbarea regimului și, în consecință, ridicarea spiritului poporului. De fapt, anume spiritul poporului este un factor extrem de important pentru dezvoltarea armonioasă a unei personalități libere într-un stat liber.

— În familie marcați această sărbătoare?

— Desigur. Pentru noi e o tradiție. Tatăl meu a fost comunist. Adevărat comunist. Această tradiție de a sărbători Marele Octombrie, precum și atitudinea față de partid am preluat-o de la el. După eliberarea Moldovei, el, împreună cu tovarășii săi de luptă, a plecat la Magnitogorsk, pentru a participa, să zicem așa, la frontul de muncă. A lucrat acolo la uzina metalurgică «I. Stalin». Și eu m-am născut la Magnitogorsk. În Moldova familia noastră s-a întors în anul 1953, pe cînd împlinisem abia 6 ani. Deoarece tata avea patru clase românești, iar pe atunci omul cu aceste 4 clase era considerat cărturar, și tata mai avea și o experiență de muncă… Mai pe scurt, s-a găsit de cuviință că el poate fi un președinte de colhoz. Și a fost ales președinte al colhozului din satul Dimitrovca, raionul Cimișlia, părinții lui fiind de baștină din satul Corten, raionul Ceadîr-Lunga. La Dimitrovca eu am absolvit școala primară, iar după aceea am mers să-mi continui studiile la școala-internat de la Cimișlia.

Aproape ca la război

— Cînd ați intrat în rîndurile PCUS?

— În anul 1969. Pe atunci aveam 22 de ani neîmpliniți, îmi făceam datoria față de Patrie în rîndurile Armatei Sovietice. A fost o zi memorabilă pentru mine. În acea zi am meditat mult la sistemul de valori din viața omului, la prioritățile pe care trebuie să le facă el pentru a trăi cu demnitate. Și tot atunci am înțeles ce înseamnă povara responsabilității.

— Nu ne-ați putea vorbi mai amănunțit despre asta?

— Mai amănunțit… Atunci ar trebui să încep cu faptul că, în anul 1966, după ce am absolvit școala de meserii, — pe atunci de acum se numea ȘPT, — unde am însușit specialitatea de lăcătuș auto, aceasta m-a ajutat să nimeresc cu serviciul militar în Forțele Militare Aeriene, deși, conform tuturor parametrilor, ar fi trebuit să nimeresc în batalionul auto. Iar pe mine mă atrăgea cerul. Și, cum se spune, norocul nu m-a ocolit. Timp de o lună am fost instruit ca tînăr ostaș la Școala Superioară de Aviație din orașul Permi. După care un an întreg am învățat la școala specializată de mecanici din apropierea orașului Leningrad. Mai departe, am fost trimis în regiunea militară Zabaikalie, orașul Bratsk, în calitate de pilot-mecanic de helicoptere.

— Și cînd a venit acea importantă zi?

— La 2 martie, 1969. În acea zi era planificat un zbor de luptă pe insula Damanski (în perioada ciocnirii armate între trupele sovietice și cele chineze — Red.). Noi nu știam ce ne așteaptă acolo. Eram însă pregătiți pentru o potențială luptă. Comandantul escadrilei, colonelul Mihin, mi-a propus să intru în rîndurile PCUS. Atunci propunerile de acest gen erau examinate în mod univoc. Dar noi știam că, se prea poate, ne așteaptă o luptă, de aceea am decis cu toții să devenim comuniști. Și așa a fost, chiar dacă nu a avut loc nici o luptă, deoarece conflictul a fost soluționat. După care, la 5 mai, noi am zburat înapoi din acele locuri. Dar acea zi mi-a rămas în memorie pentru totdeauna. Conștientizam că echilibrul fragil dintre pace și război poate fi zădărnicit, și atunci… Așa ceva nu se uită.

— Deci, dumneavoastră conștientizați în deplină măsură ce se întîmplă?!

— Bineînțeles. Cu atît mai mult cu cît noi eram informați foarte bine despre ceea ce se întîmplă în țară și în lume. Adică, eram capabili să ne orientăm în situație.

— Erați printre activiști?

— Însuși numele de comunist presupune o muncă activă, participarea la toate acțiunile. Dar eu am fost un om activ nu doar în anii serviciului militar, ci și întotdeauna după aceea, oriunde aș fi lucrat.

Șapte ani ai lui Dermengi

— Ulterior, serviciul în rîndurile armatei a influențat alegerea profesiei pașnice?

— După ce am fost lăsat la vatră, am ajuns să lucrez în flota aeriană civilă. Munca mea ținea de protecția chimică, așa că am înghițit suficient de multe substanțe chimice. Am rezistat timp de 7 ani. Dar în această perioadă am reușit să fac cîteva propuneri raționale. De exemplu, în ceea ce privește conservarea și repunerea în funcție a motorului. Dacă pînă la asta pentru acest proces era nevoie de două zile, metoda propusă de mine permitea ca respectiva operație să fie efectuată doar în 3-4 ore. Celelalte propuneri ale mele erau la fel de eficiente.

— Și după ce ați părăsit aviația civilă, pe ce cale ați pornit?

— M-am mutat cu serviciul la o organizație care pe atunci se numea «Южэнергоремонт». Aceasta era o organizație de importanță unională, care se ocupa de deservirea stațiilor electrice de toate tipurile. Plecam în deplasări în Ucraina, dar cel mai des plecam în Armenia. Am deservit și o stație electrică atomică. Apoi am decis să-mi schimb locul de muncă. Întîmplător, am văzut un anunț că la combinatul de tutun sunt necesari mecanici-reglori. Și m-am angajat acolo. Am respirat praf de tutun tot vreo 7 ani.

— Deci, e a doua perioadă de șapte ani în viața dumneavoastră…

— Și nu ultima. Tot timp de șapte ani am lucrat la nord, în regiunea Tiumeni. După aceea, tot 7 ani la rînd, am fost inginer pentru deservirea utilajului medical la spitalul nr. 4. Iar după aceea, tot 7 ani, am lucrat la uzina «Авиатехнология» (Tehnologii aviatice»), fosta uzină nr. 424 a aviației civile, unde în timpul sovietic se producea utilaj terestru pentru toate tipurile de avioane. Clar lucru, acum sortimentul producției fabricate s-a schimbat cardinal și însuși procesul a coborît la nivel de industrie meșteșugărească. La această uzină am împlinit vîrsta de pensionare și m-am pensionat.

«Eu cred!»

— În ce an v-ați restabilit calitatea de membru al Partidului Comuniștilor?

— În anul 2004, cînd am venit să lucrez la uzina «Авиатехнология». La precedentul loc de lucru nu exista nici măcar un grup de partid. Și nici nu putea să existe, deoarece conducătorul de acolo avea alte viziuni ideologice. Doar cuvîntul «comunist» de acum îi trezea o reacție negativă. Iar la uzină s-a adunat o organizație solidă, care întrunea mai mult de 40 de oameni.

— În rîndurile PCUS ați intrat tînăr de tot, și încă înainte de un zbor de luptă. Atunci situația era explicabilă. În rîndurile PCRM ați venit fiind de acum om matur în toată legea. Ați chibzuit mult asupra acestei decizii?

— Nu am șovăit nici o clipă. În plus, PCRM nici nu avea alternativă. Eu am fost comunist și am rămas comunist. Ideile acestei ideologii le consider juste. Noi am trăit în condițiile cînd puterea aparținea poporului, și am trăit bine. Posibil că au fost făcute și careva excese, dar tabloul general al vieții era optimist.

— Sunteți și acum printre activiști?

— Desigur, însă nu în măsura în care eram mai înainte. Nu-mi permite sănătatea. Acum încerc să lucrez cîte puțin. Pe de o parte — viața mă impune s-o fac, pe de alta — e plictisitor să stai acasă. Așa că sunt preocupat de munca de partid, care nu-mi lasă timp pentru plictiseală. Sunt secretar al organizației primare nr. 10 a partidului. Din ea fac parte 8 oameni, aproape toți de vîrstă mijlocie, cu viziuni de acum statornicite.

— Dumneavoastră, după cîte înțeleg, de asemenea nu v-ați schimbat viziunile pe parcursul anilor?

— Niciodată. Eu sînt comunist timp de aproape o jumătate de secol — nu-mi ajung doar doi ani pînă la această vechime. Am fost sigur că partidul va reveni la viață chiar și atunci cînd el a fost interzis. Nu poate să dispară pur și simplu așa, să se cufunde în neant un colos ca PCUS. În toate timpurile, ideile dreptății nu dispar irecuperabil. Și dezmățul dezlănțuit în zilele noastre nu poate dura la nesfîrșit. Actualele autorități își bat joc de oameni, își bat joc de Constituție. Eu nu-l recunosc pe Dodon în calitate de președinte al țării. În primul rînd, el a trădat partidul. Și eu îi detest pe trădători. În al doilea rînd, el se comportă ca un parvenit, permanent se plînge că nu are suficiente împuterniciri. Dar cînd el a candidat la funcția de președinte, oare n-a știut că trăiește într-o republică parlamentară?

— La 23 octombrie curent, ați atins vîrsta de 70 de ani. Bazîndu-vă pe experiența acestora, ce ați putea să preziceți pentru viitorul nostru?

— Eu cred că, mai devreme sau mai tîrziu, toate se vor schimba, lucrurile pornind într-o direcție corectă. Poporul își va da seama cine-i este prieten și cine-i este dușman. Oamenii din nou le vor încredința comuniștilor conducerea statului.

___________
COMUNIST.MD
0 
| încă
înapoi »