Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

29.11.2017:  Cine a fost Tanea. Acum 76 de ani, acaparatorii germano fasciști au executat-o pe comsomolista-partizană Zoia Kosmodemianski
Un articol despre eroismul Zoii Kosmodemianski, publicat în ziarul «ПРАВДА» pe 18 februarie 1942

***

P. Lidov («Правда», nr. 49 [8820])
____________

Prin Decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS, comsomolistei-partizane Zoia Kosmodemianski i se atribuie postmortem titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Despre eroismul ei s-a povestit în eseul «Tania», publicat în ziarul «ПРАВДА» pe 27 ianuarie anul curent (1942 — Nota «С»). Atunci încă nu se știa cine este ea. Nici la interogatoriu, nici în discuția că țăranca Parascovia Culic, fata nu și-a divulgat numele. Doar cînd s-a întîlnit în pădure cu un partizan a spus că numele ei este Tanea. Și de această dată, din precauție, ea și-a tăinuit adevăratul nume.

Acum, Comitetul Komsomolist din Moscova a stabilit identitatea acestei tinere.

Este vorba despre Zoia Anatolievna Kosmodemianski, elevă în clasa a zecea a școlii Nr. 201 din raionul Octombrie a orașului Moscova.

Ea avea 18 ani. Și-a pierdut mult prea devreme tatăl și trăia doar cu mama — Liubovi Timofeevna și fratele Șuric în apropiere de parcul Timeriazevski, în casa cu nr. 7 pe strada Alexandrovski.

Înaltă, corpolentă, spătoasă, cu ochi vii de culoare închisă și părul negru pe care și l-a tuns. Așa o descriu prietenii. Zoia era gînditoare, impresionantă și de foarte multe ori, roșeața din obraji îi inunda fața smolită.
Noi ascultăm relatările tovarășilor ei de școală și profesorilor, îi citim agenda, eseurile, notițele și un lucru șochează: setea neobișnuită de muncă, perseverența, străduința de a-și atinge scopul propus.

Înaintea lecțiilor de literatură, ea a citit o mulțime de cărți și a descris locurile ei preferate. Mai greu i se dădea matematica, iar după lecții stătea vreme îndelungată asupra manualului de algebră încercînd să înțeleagă cu răbdare fiecare formulă pînă cînd nu o va pricepe definitiv.

Zoia a fost aleasă organizator comsomolist de grup în clasa sa. Ea a propus comsomoliștilor să se preocupe de instruirea casnicilor ne erudite și cu o perseverență impresionantă obținea ca această sarcină să fie dusă pînă la capăt. Inițial, tinerii s-au apucat de treabă, însă, trebuiau să meargă departe și mulți dintre ei au renunțat rapid. Zoia a suportat cu greu eșecul, ea nu putea să înțeleagă cum poți ceda în fața unei bariere, cum îți poți încălca cuvîntul, datoria...

Zoia iubea profund și la nebunie literatura și istoria rusă. Ea era o elevă sovietică simplă și bună, un bun tovarăș și activist comsomolist, însă, în afara lumii colegilor săi, ea mai trăia o altă lume — lumea eroilor preferați ai literaturii și istoriei naționale.

Uneori, prietenii îi reproșau tinerei că este închisă în sine — acest lucru se mai întîmpla, atunci cînd era total absorbită de cartea pe care tocmai o citise. În aceste momente Zoia devenia împrăștiată și izolată, parcă s-ar fi retras în mediul personajelor.

Trecutul măreț și eroic al poporului înveșnicit în cărțile lui Pușkin, Gogol, Tolstoi, Belinski, Turgheniev, Cernîșevski, Gherțen, Nekrasov, era permanent în gîndul și sufletul Zoii. Acest trecut o inspira, i-a format caracterul. Acest trecut i-a determinat aspirațiile și impulsurile. Acest trecut, cu o forță de neoprit, a determinat-o spre eroism pentru poporul său.

Zoia rescrie în caietele sale pagini întregi din «Război și pace», lucrările ei școlare despre Ilia Muromeț și Kutuzov, scrise profund au fost evaluate cu cea mai înaltă notă. Imaginația ei captivează calea tragică și de sacrificiu a lui Cernîșevski și Șevcenko, ea visează, asemenea lor, să servească cauzei sfinte a poporului.
Cu o sinceritate copilărească, caldă și captivantă, Zoia scrie despre cei care întruchipează mîndria trecutului, bulversarea prezentului și luminozitatea viitorului — despre Lenin, despre Stalin.

În aceste scrieri, se remarcă prin puritatea ideilor și aspirațiile de a atinge cele mai bune idealuri umane.
Iunie 1941. Ultimele examene. Zoia trece în clasa a zecea, iar peste cîteva zile începe războiul. Zoia vrea să devină soldat. Ea se oferă voluntar în detașamentul de luptători.

Ea-și ia rămas bun de la mama sa căreia îi spune:

— Nu plînge, draga mea. Mă întorc erou, sau mor erou.

Și iat-o pe Zoia în cazarmă, în camera mare și sumbră, așa cum i se pare, în fața unei mese imense la care stă comandatul detașamentului. Comandantul a privit-o îndelung și insistent în ochi:

— Nu vă este frică?

— Nu, nu-mi este frică.

— În pădure, noaptea, de una singură, este strașnic?

— Nu, nu-i nimic.

— Și dacă ajungi pe mîna nemților, dacă te torturează?

— O să rezist...

Convingerea ei l-a cucerit pe comandant. Acesta din urmă a acceptat-o. Iată și uniforma de soldat pe care a îmbrăcat-o Zoia!

Pe 17 noiembrie, Zoia i-a trimis mamei sale ultima scrisoare: «Scumpă mamă! Cum o duci acum, cum te simți, nu ești bolnavă? Mama, dacă ai posibilitate, scrie măcar cîteva rînduri. Închei misiunea și vin să mai stau acasă. Zoia ta». Iar în agenda sa a scris un rînd din «Hamlet»: «Adio, adio! Și adu-ți aminte de mine».
În ziua următoare, în satul Obuhovo, în apropiere de Narofominsk, cu un grup de partizani comsomoliști, Zoia a trecut peste linia frontului, pe teritoriul ocupat de inamic.

Două săptămîni au trăit în pădure, noaptea erau în misiune de luptă, iar ziua se încălzeau la rug și dormeau pe zăpadă sau pe trunchiul pinului. Pe unii îi epuizau greutățile, Zoia, însă, nu s-a plîns niciodată. Ea rezista cu perseverență și mîndrie.

Rezervele de alimente erau pentru cinci zile. Bucatele, însă, au fost păstrate pentru 15. Se terminau și ultimii pesmeți. Era timpul să se întoarcă, însă, Zoia considera că a făcut prea puțin. Ei au decis să rămînă, să ajungă la Petrișevo. Ea le-a spus tovarășilor:

— Chiar dacă mor acolo, voi ucide o duzină de nemți.

Cu Zoia au mers încă doi tovarăși, însă, la scurt timp, așa s-a întîmplat că a rămas de una singură. Acest fapt nu a oprit-o. Ea a petrecut o noapte în pădure, a ajuns în sat la un obiect inamic important și a luptat cu bărbăție împotriva unui întreg detașament de fasciști, care au chinuit-o cu o cruzime sălbatică. În aceste ultimele ei ceasuri, probabil, nu au părăsit-o și au înaripat-o figurile adorate ale eroilor și martirilor poporului rus!

Zoia scria în caietul ei de școală despre Ilia Muromeț: «Atunci cînd este suprasolicitat de un defaimator rău, însuși pămîntul rus îl umple de forțe». În acele minute dramatice, de parcă pămîntul natal, pămîntul sovietic o împlea pe Zoia de forță neomenească. Această forță impresionantă a fost obligat să o recunoască pînă și inamicul.

În mîinile noastre, a nimerit subofițerul Karl Beyerlein, care a fost prezent în timpul torturii, la care a fost supusă Zoia, de comandantul regimentului 332 de infanterie al Diviziei 197 din Germania, locotenentul colonel Rüderer. În declarațiile sale, fascistul a scris:

«Mica eroină a poporului vostru s-a ținut dîrz. Ea nu știa ce înseamnă trădarea... Ea s-a învinețit de frig, rănile îi sîngerau, dar nu a spus nimic».

Zoia a murit în ștreang cu gîndul la Patrie și cu numele lui Stalin pe buze. În ceasul de apoi, ea a slăvit Victoria ce urma să vină.

În acea zi, după execuție, strada a fost pustie, niciun locuitor nu ieșea în stradă decît în caz de necesitate stringentă. Trupul Zoii a atîrnat o lună în ninsoare și bătaia vîntului.

Și după moarte, fața ei frumoasă și-a păstrat prospețimea și puritatea, dar și tristețea liniștii profunde. Cei care trebuiau să treacă pe alături, plecau capul și grăbeau pasul. Atunci cînd prin sat treceau nemții, aceștia înconjurau spînzurătoarea și se distrau îndelung aruncînd cu biețe în cadavru și chicotind aiurea. După asta mergeau mai departe și la cîțiva km îi aștepta o altă distracție: lîngă spital atîrnau trupurile a doi băieței spînzurați de nemți. Așa treceau ei peste pămîntul ocupat, inundat de spînzurători și sînge.

Nemții s-au retras în grabă și nu au avut timp să incendieze localitatea. Unicul sat care a rămas întreg din toate cele din împrejurimi. Martorii crimei hitleriste oribile mai sînt încă în viață, s-au păstrat locurile legate de eroismul Zoii, s-a păstrat mormîntul unde-și doarme somnul de veci.

Dealul gloriei crește, deja, peste acest mormînt abia vizibil. Istoria despre fata-luptătoare curajoasă se transmite din gură-n gură în satele eliberate de fasciști. Ostașii de pe front îi dedică versuri și salvele pentru inamic. Memoria ei încarcă oamenii cu noi forțe. «Noi, oamenii sovietici, multe mai avem încă a trăi. Și dacă ne va fi greu, voi citi din nou această povestire tristă și voi privi fața frumoasă și curajoasă a partizanei», a scris în redacția ziarului «ПРАВДА» un student-istoric.

Imaginea luminoasă a Zoii Kosmodemianski emană lumină departe în jur. Prin eroismul său ea s-a expus demnă de cei despre care citea, la care visa, de la care a învățat să trăiască.
0 
| încă
înapoi »