Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

22.02.2018:  Discursul lui Vladimir Voronin, președinte al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, rostit la adunarea festivă consacrată împlinirii a 100 de ani de la crearea Armatei Roșii a muncitorilor și țăranilor.
Dragi veterani ai Armatei Sovietice și Flotei Marine Militare! Mult stimați tovarăși!

Noi, fiind fideli și devotați trecutului nostru și amintindu-ne despre marile izbînzi din acest trecut, ne-am adunat astăzi aici pentru a consemna împlinirea unui secol de la unul din cele mai importante evenimente ale marii noastre istorii.

Exact cu o sută de ani în urmă, a fost creată legendara și invincibila Armată Roșie a muncitorilor și țăranilor. Pe parcursul acestor ani, ea a devenit un simbol al rezistenței, vitejiei, bărbăției ostășești, al slujirii neprecupețite datoriei sale, al unui înalt profesionalism și al responsabilității pentru destinul țării sale și al întregii lumi. Anume Armata Roșie, iar din anul 1949 – Armata Sovietică, a fost pentru milioane de oameni sovietici școală a vieții și bărbăției. Omul în uniformă militară se bucura de respectul binemeritat al întregii societăți și întruchipa în sine nu numai siguranța și securitatea garantată, ci și continuitatea măreței tradiții ostășești.

Născută de Revoluția din Octombrie, Armata Roșie a devenit prima mărturie reală a ireversibilității schimbărilor ce s-au produs în Imperiul Rus. Putem afirma cu toată certitudinea că statornicirea noii puteri, a puterii sovietice, a avut loc concomitent cu statornicirea Armatei Roșii. Și acestea au fost evenimente legate reciproc unul de altul.

Îl voi cita pe unul dintre cei mai autoritari astăzi sociologi de stînga – Gheorghi Derlughian.: „Formarea Armatei Roșii în condițiile Războiului Civil și ale intervenției militare a fost nu pur și simplu o acțiune de apărare a statului bolșevic – construcția militară a devenit însăși temelia statului bolșevic”. Închei citatul. Cu alte cuvinte, nu ar fi existat nici un fel de primul în lume stat al muncitorilor și țăranilor fără o armată a muncitorilor și țăranilor.

Oamenii care au înfăptuit revoluția erau idealiști incorigibili. Ei intenționau să formeze o armată în totalitate din voluntari cu elegibilitatea ofițerilor de jos în sus. Pentru a obține organizarea unor forțe armate în această, cea mai înaltă, formulă democratică, pragmaticii romantici ai Marelui Octombrie aveau nevoie de timp. Dar tocmai acest timp nu-l aveau absolut deloc la dispoziție. Necruțătorul război – război între ceea ce a fost și ceea ce era la moment, între ceea ce s-a învechit și s-a prăbușit și acel nou, progresist, care i-a luat locul imediat după victoria Revoluției. Acesta era un război civil, dar un război de eliberare, un război sfînt, deoarece la el participau și numeroase corpuri de armată străine – care în speranța să restabilească vechiul regim, care avînd tendința să rupă o bucată cît mai grasă din Rusia care, cum li se părea lor, piere. Bolșevici n-au reușit să efectueze o reformă radicală militară, așa cum planificase. Și totuși, o simplă logică vorbește despre faptul că Armata Roșie a fost, în primul rînd, o armată a voluntarilor conștienți.

Regimul țarist, cu necruțătorul lui sistem de recrutare a cărnii de tun pentru participarea la războiul imperialist lipsit de sens, care a istovit țara, de acum avea probleme serioase în ceea ce privește recrutarea în armata activă. Nemaivorbind de problemele existente în însăși armata activă: oamenii pur și simplu nu mai vroiau să lupte. Iar spre sfîrșitul Războiului Civil, rîndurile Armatei Roșii numărau de acum 6 milioane de oameni! Și asta în situația în care puterea sovietică și, cu atît mult, bolșevicii nu aveau sub controlul lor întregul teritoriu al țării. Ceea ce înseamnă că participarea ostașilor Armatei Roșii la acest război era, în primul rînd, conștientă, în al doilea, benevolă. Marele Război pentru Apărarea Patriei va face ca plecarea benevolă în masă pe front să devină o cauză de principiu și onoare, dar, totodată, și un indicator infailibil al patriotismului, astfel fiind continuată acea tradiție care se afla la însăși baza Armatei Roșii.

Astăzi, însăși formarea forțelor armate ale muncitorilor și țăranilor tot mai des este asociată cu mișcarea voluntară. Mult timp, data de 23 februarie, 1918, era legată de luptele împotriva intervenționiștilor kaizeroviști lîngă Narva și Pskov. În timpul și după marea trădare a lui Gorbaciov, perioadă cunoscută cu denumirea „perestroika”, s-au găsit mulți doritori de a distruge miturile istorice eterne, fără de care nu este posibilă existența a nici unui stat din lume. Conform acestora, în arhivele militare germane nu sunt nici un fel de informații referitoare la aceste lupte. Și dacă aceste informații nu sunt în arhivele germane, înseamnă că ele în general n-au existat. Alți istorici, „cu responsabilitate istorică scăzută”, nu neagă faptul respectivelor bătălii, însă ei afirmă că ostașii roșii n-au învins în ele, ci dimpotrivă – au fost zdrobiți. Deși, totodată, recunosc că anume în împrejurimile orașului Pskov, înaintînd vertiginos în adîncul Rusiei, armatei germane pentru întiia oară i-a fost opusă o rezistență serioasă.

Dar există un fapt pe care acești proaspăt apăruți herostrați nu-l pot contesta și nici nu vor îndrăzni s-o facă – faptul că, la 22 februarie, 1918, în condițiile în care trupele imperialiste ale Germaniei au pornit o ofensivă împotriva Rusiei Sovietice, a fost publicat decretul-apel al Sovietului Comisarilor Norodnici, intitulat „Patria Socialistă se află în pericol” , cu renumitele lui formulări clare: „Toate forțele și mijloacele țării se pun în întregime la dispoziția cauzei de apărare a revoluției. Toate Sovietele și organizațiile sunt obligate să apere fiecare poziție pînă la ultima picătură de sînge”.

Pe 23 februarie, 1918, la Moscova, Petrograd, Kiev și în alte orașe mari ale tinerei republici sovietice s-au desfășurat mitinguri de masă. În cadrul acestora, mulți dintre participanți se înscriau în armata neregulată și, practic, imediat plecau să apere Petrogradul. În anul 1941, această istorie se va repeta. Legendara paradă în Piața Roșie în ziua de 7 noiembrie, 1941, de unde plecau de-a dreptul pe front, pentru a apăra Moscova, atît unități regulate, cît și detașamente de voluntari, este o continuare directă a acelei tradiții care s-a constituit anume în ziua de 23 februarie a anului 1918.

În anii Războiului Civil, ostașii Armatei Roșii abia formate prin decret leninist – prost îmbrăcați, semiflămînzi și neechipați în modul cuvenit din punct de vedere al armamentului – i-au nimicit pe revanșiștii albi, care aveau și echipament, și tehnică, și un generos ajutor material și militar de peste hotare. Acestui fapt de necrezut nimeni nu-i poate găsi vreo explicație nici pînă în ziua de astăzi. Dar cine a spus că totul trebuie să fie rațional?! Oamenii luptau pentru sine, pentru propria putere, pentru libertatea și viitorul lor. Pentru toate acestea, erau gata să scuture starea de oboseală provocată de nesfîrșitul război și din nou să ia arma în mîini. Pentru toate acestea, erau gata să-și jertfească și viața. În 1941, anume acest motiv irațional îi făcea pe ostașii Armatei Roșii, dar și pe populația civilă să se împotrivească îndîrjit și eroic mașinii militare naziste germane, care pînă la asta nu s-a oprit din mersul ei. În ultimă instanță, anume respectivul motiv a devenit unul determinant în zdrobirea fascismului. Alte explicații nu sunt și nici nu pot fi.

Revoluția a dat libertate unei colosale energii, care ulterior s-a transformat într-un sistem principial nou de selectare socială și de cadre. Distrugînd barierele de clasă și de castă, puterea sovietică a deschis drum pentru realizare adevăratelor talente înnăscute, al căror talent, în condițiile vechiului regim, nu era solicitat în nici un mod. Acest fenomen s-a manifestat deosebit de elocvent anume în cadrul Armatei Roșii.

Și atunci, și acum pare neverosimil că înverșunații generali albi, militari foarte bine instruiți și experimentați în lupte, au fost cu desăvîrșire biruiți de, în cel mai fericit caz, porucicii de ieri. Și asta nu este o exagerare. Mulți dintre comandanții militari roșii nu aveau nici studii militare, nici chiar experiență de luptă. Aveau doar experiență de luptă revoluționară. Un asemenea comandant a fost renumitul nostru pămîntean, Mihail Frunze. Fiind student al Institutului Politehnic de la Petrograd, a părăsit studiile și, din 1904, s-a încadrat în lupta revoluționară. La vîrsta de 20 de ani, el a condus răscoala de la Ivanovo-Voznesensk. De două ori a fost condamnat la moarte, dar a reușit să evadeze de la ocnă. La începutul Războiului Civil, deși nu avea experiență în domeniu, a fost trimis de partid să activeze pe tărîmul militar. Și chiar așa, fără experiență, ajungînd comandant al Armatei de Est, a reușit să învingă trupele lui Kolceak – amiral, comandant al Flotei Mării Negre, ofițer profesionist de marină cu o colosală experiență de luptă acumulată în Războiul Ruso-Japonez și în Primul Război Mondial. Pe lîngă asta, mai fiind și un acolit al Marii Britanii și SUA. Distrugerea lui Kolceak de către Mihail Frunze a deschis posibilitatea de a instaura Puterea Sovietică în colosalul teritoriu al Siberiei și Extremului Orient.

Tot acest student cu studiile neterminate a nimicit grupul armat al baronului Vranghel, acesta fiind absolvent al Academiei de pe lîngă Statul-Major General, participant la Războiul Ruso-Japonez și la Primul Război Mondial, care în armata țaristă a avansat pînă la gradul de general-locotenent. Iar Mihail Frunze a avut nevoie de mai puțin de o lună pentru a cuceri Crimeea, care se afla în stăpînirea trupelor lui și care pînă atunci părea de necucerit. Iată ce înseamnă un adevărat talent, care s-a valorificat datorită Revoluției!

Nu avea studii militare încă un combrig legendar din timpurile Războiului Civil, și el pămîntean de-al nostru, Grigori Cotovschi. După cum vă puteți da seama, Școala Agricolă de la Cucuruzeni nu instruia conducători de oștiri. Dar anume el, unul din învățăceii acestei școli, aflîndu-se în fruntea unei brigăzi de cavalerie, a săvîrșit un salt eroic în spatele inamicului, răzbătînd din Ucraina ocupată în teritoriul Republicii Sovietice. Anume el i-a izgonit pe petliuroviști, mahnoviști și antonoviști. Anume el, în 1920, a recucerit Odessa.

Renumitul conducător de oștiri, legendarul comandant al Armatei I hipomobile, Semion Budenîi, de trei ori Erou al Uniunii Sovietice, pînă la Războiul Ruso-Japonez a fost un simplu argat, păștea viței și porci. În armata țaristă a ajuns doar pînă la gradul de vagmistru. Și iată că argatul de ieri nu numai că a dezarmat în anul 1917 o parte din trupele armate ale generalului Kornilov, ci și a făcut praf și pulbere armata ofițerului prin moștenire, general-locotenentul Denikin, absolvent al Academiei Statului-Major.
Mulți ani mai tîrziu, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, fiul unui simplu marinar și al unei țărance, un huligan și un bătăuș, dar, pînă la urmă, un genial căpitan de submarină, Alexandr Marinescu, a fost autorul și executorul unei nemaipomenit de îndrăznețe operații, numită „atacul secolului”. Iar cu mult înainte de a-i fi conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice, el s-a învrednicit de cea mai înaltă apreciere a bărbăției sale și a profesionalismului militar din partea inamicului de război, care i-a atribuit statutul de dușman personal al lui Adolf Hitler.

În acest context, vă prezint încă o biografie. S-a născut într-un sat mic din regiunea Kaluga, în familia unui țăran. A terminat trei clase ale școlii parohiale, după care a fost trimis la Moscova ca să învețe meșteșugul blănăriei într-un mic atelier. Acolo a devenit maistru, a lucrat într-o prăvălie. În anul 1915, deși avea o vîrstă fragedă, a fost înrolat în armata activă. A participat la Primul Război Mondial. A avansat pînă la gradul de subofițer. A fost decorat cu Crucea „Sfîntul Gheorghe”, apoi contuzionat, a bolit de tifos. E un început standard al biografiei unui fiu de țăran, proletar în prima generație, pe care l-au măcinat pietrele de moară ale războiului imperialist. Și nimic nu prevestea că, ulterior, acest om va deveni de patru ori Erou al Uniunii Sovietice, cavaler a două ordine „Победа” („Victoria”), un mare comandant de oști, pe care poporul îl numea Mareșalul Victoriei. Aceasta e biografia lui Gheorghi Constantinovici Jukov.

De la bun început, Armata Roșie a fost armata poporului, condusă de oameni din popor și care a stat la straja intereselor cetățenilor de rînd. În asta a și constat puterea ei incontestabilă. Anume acest aspect n-au fost în stare să-l ia în considerație strategii remarcabili ai Wehrmachtului, care au elaborat planul Barbarossa. În Uniunea Sovietică ei s-au confruntat nu cu o armată regulată simplă. Ei s-au confruntat cu esența poporului sovietic neclintit, eroic, multinațional. Acel popor care nu și-a smuls lanțurile robiei regale, cu care a fost legat de secole, pentru ca peste un sfert de veac să se pomenească sub jugul fascist. Pentru Armata Roșie, ca și pentru tot poporul, acesta a fost un război sfînt. Război pentru Patrie și Libertate. De aceea au și luptat cu disperare pentru fiecare bucată de pămînt.

Să ne amintim: Polonia a căzut exact în două săptămîni, Dania a capitulat numai în două ore. Armata germană a avut nevoie de două zile pentru a cotropi principalele porturi ale Norvegiei; pentru că a beneficiat de sprijinul aliaților, întreaga țară s-a dat în mâna învingătorului exact peste două luni. Olanda a rezistat 5 zile. Pentru ocuparea totală a Belgiei, naziștii au avut nevoie de o săptămînă. Luxemburgul a rezistat în fața lor doar o zi. Franța a capitulat pe parcursul unei luni și 12 zile. Trupele germane au intrat în Paris fără a întîmpina vreo rezistență. Hitleriștii și aliații lor au avut nevoie de 9 zile pentru a dezmembra și cotropi Jugoslavia. Și doar de o săptămînă ca să ocupe Grecia. Acesta a fost un adevărat blitzkrieg. A reușit să reziste doar insulara Marea Britanie și doar pe seama forțelor apărării antiaeriene și a timpului prost, care îngreuiau bombardamentele inamicului. La această etapă a celui de Al Doilea Război Mondial, forțele armate britanice nu s-au confruntat în lupte directe cu armata hitleristă.

Europa continentală a căzut în cîteva zile și, practic, fără a opune rezistență. Acolo nimeni nu vroia să moară. Pentru europenii răsfățați, ocupația, robia a fost o plată acceptabilă pentru supraviețuirea personală. De altfel, au greșit. Au supraviețuit deloc nu toți. Puritatea sîngelui și conștiința pătată pentru toate ororile ghetourilor, lagărelor de concentrare și lagărelor morții. Și stigmatul veșnic al rușinii și blestemului pe numele colaboraționiștilor.

Uniunea Sovietică a luptat fără a număra victimele, nu a cedat fără luptă nicio bucată de pămînt, niciun centimetru. Numai Cetatea Brestului a rezistat, practic, tot atît cît întreaga Franță pînă la ocuparea ei definitivă. 32 de zile! Și, spre deosebire de Franța, nu s-a predat, nu a capitulat. 11 zile infinit de lungi și infinit de oribile, mai mult decît majoritatea țărilor europene, au apărat eroic postul de frontieră Stoianovka din Sudul Moldovei. Acest eroism a costat viața a 600 de grăniceri și 12 mii de ocupanți români. Trei apărători s-au învrednicit de titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În 2004, atunci cînd PCRM era la guvernare, cu prilejul jubileului de 60 de ani de la eliberarea Moldovei de sub ocupația nazistă, acest avanpost a fost numit ”Trei eroi” și în cinstea lui instalată o placă comemorativă. În 2011, cei care au venit la guvernare în urma pogromurilor din aprilie, urmașii ideologici ai ocupanților, au încercat să redenumească avanpostul și să demonteze memorialul. În apărarea memoriei eroilor s-a răsculat toată societatea moldovenească neindiferentă. Exact peste 70 de ani, noi am reușit să apărăm, din nou, avanpostul Stoianovka. Iată cum au luptat ostașii noștri pentru pămîntul natal.

Pe una din inscripțiile făcute pe un perete al citadelei de la Brest era scris: „Mor, dar nu mă predau”. Anume aceste cuvinte au devenit în acel mare război o deviză de luptă atît pentru Armata Roșie, cît și pentru întregul popor sovietic. Pe teritoriul Uniunii Sovietice, războiul a durat de-a lungul a trei ani. Și fiecare zi, fiecare ceas al acestei interminabile perioade erau pline de durere, moarte, luptă și eroism.

Da, au fost și retrageri. Dar pămîntul ardea sub picioarele fasciștilor. Ei erau istoviți de împotrivirea înverșunată a acestor oameni în uniformă ostășească decolorată, pe care nu-i înțelegeau și care de fiecare dată preferau să moară în luptă, ci nu să-și păstreze viața cu prețul unei rușini de neșters.

Orice ar spune, astăzi, netrebnicii care încearcă să rescrie istoria secolului XX, să ne priveze de memorie, aceasta a fost alegerea liberă a unor oameni liberi, care au luptat pentru libertatea lor, dar și pentru libertatea străinilor.

Anume asta a și zădărnicit blitzkriegul. Doar prin asta au rezistat în zilele și anii atît de grei ai războiului. Doar asta – o încordare excepțională a tuturor forțelor – a permis ca mersul războiului să fie schimbat, ca dușmanul să fie izgonit din teritoriul URSS și zdrobit definitiv chiar în propriul lui bîrlog. Dar cei care mormăie, astăzi, despre detașamentele disciplinare, despre pierderile inutile și chiar despre misiunea civilizată a lui Hitler, să încerce măcar pentru o clipă să se pună în locul lui Alexandr Matrosov, Ion Soltîs, Nicolai Gastello, Zoia Kosmodemianskaia. În locul altor mii, zeci și sute de mii care au ales să moară pentru viața altora.
Acest eroism zilnic, aproape de rutină, al fiecărui ostaș, al fiecărui comandant al Armatei Roșii, care a durat patru ani de zile, a transformat numele proprii Moscova, Leningrad, Stalingrad, Kursk, Oriol, Rjev, Iași, Chișinău în nume proprii, mărturie veșnică a tăriei de spirit și a războiului moral de eliberare dus de armata eliberatoare de acaparatori.

Dar asta trebuie calificată și ca o superioritate profesională. În istoria militară mondială au fost înveșnicite numele marilor comandanți de oștiri Konev, Rokosovski, Tolbuhin, Malinovski, Timoșenko, Vasilevski, Voroșilov, Cerniahovski, Govorov și, desigur, – numele lui Jukov. Copiii de țărani de ieri i-au depășit și din punct de vedere tactic, și din punct de vedere strategic pe niște aristocrați, reprezentanți ai elitei militare germane, deci și pe cei ai elitei militare mondiale. Cel ce s-a născut argat fără de nici un drept, Gheorghi Constantinovici Jukov, a fost cel în fața căruia, în Berlinul învins, a anunțat capitularea Germaniei generalul-feldmareșal, șeful comandamentului general suprem al Wehrmachtului, Wilhelm Keitel, crescut într-o familie de moșieri proprietari de pămînt. Și, pare-se, prin acest act de capitulare a fost făcută o mare dreptate nu numai istorică, ci și una de clasă.
Pierderile Armatei Roșii și ale poporului sovietic în acel război deosebit de cumplit au fost groaznice și incomparabile cu pierderile oricărei alte țări din coaliția antihitleristă.

Anume Armata Roșie și poporul sovietic, prin eroismul lor necondiționat, au salvat Europa, dar și toată lumea de robia nazistă. Iar cei care, astăzi, pun la îndoială acest fapt incontestabil, să mediteze asupra unei simple întrebări: Ce li s-ar fi întîmplat lor personal, dacă nu ar fi existat milioanele de victime ale poporului sovietic?

Pentru mine personal, un simbol exact al marii misiuni istorice a Armatei Roșii este monumentul din Parcul Treptow de la Berlin: un ostaș sovietic cu un copil salvat în brațe. Ostașii noștri au luptat, au căzut pe cîmpurile de luptă, au biruit dușmanul în numele viitorului. Viitorul întregii omeniri.

Aceasta a fost Armata Păcii. Scutul nuclear, paritatea racheto-nucleară create de Uniunea Sovietică pe parcursul a mai multor decenii, au păzit lumea de un nou război mondial, care risca să devină ultimul război din istoria Planetei Pămînt. Da, asta a fost epoca Războiului Rece. Dar în acest război și-au pierdut viețile nu oameni pașnici, ci doar soldații Armatei Sovietice, care și-au îndeplinit datoria lor internațională. Și Patria noastră sovietică, și armata ei în deplină măsură își conștientizau responsabilitatea lor pentru destinul lumii. Și cei care astăzi vorbesc despre lipsa de sens a războiului și a jertfelor din Afganistan, să-și pună o simplă întrebare: dar ce face acolo astăzi armata americană? Și încă una: dacă Uniunea Sovietică s-ar fi păstrat pînă astăzi și prezența ei în Afganistan de asemenea s-ar fi păstrat, dacă ar fi continuat construirea socialismului în țările din această complicată regiune, l-ar amenința oare astăzi terorismul și războiul pentru narcotice pe fiecare dintre oamenii care trăiesc pe pămînt?

Mult stimați tovarăși!

Noi, cei care nu am pierdut rușinea și memoria istorică, avem o misiune importantă: să păstrăm și să transmitem viitoarelor generații adevărul despre acele vremuri, despre acel măreț stat și despre glorioasa lui armată. Armata Păcii, Armata Vieții, Armata Victoriei!

Comitetul Central al Partidului Comuniștilor aduce sincere felicitări tuturor celor care au făcut armata și au purtat uniforma militară a Armatei Sovietice și a Flotei Marine Militare. De asemenea, sincere felicitări poporului Moldovei cu ocazia jubileului de 100 de ani al invincibilei Armate a Uniunii Sovietice!
0 
| încă
înapoi »