Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

09.05.2018:  Am bătut fasciștii nu doar pentru că am fost mulți și tari, dar și pricepuți …
În vara anului 1982 mă odihneam la sanatoriul «Победа», de lîngă Hosta. Bunica mea, Maria Gheorghevna, pe parcursul mai multor ani de zile, a ocupat funcția de medic șef adjunct al acestui sanatoriu și ar fi fost prostește să nu profit de un asemenea noroc. De aceea, în fiecare an, în luna iulie, zburam de la sud la sud, unde, la dispoziția muncitorilor erau toate condițiile pentru odihnă, în percepția de atunci a acestei noțiuni: marea caldă, adierea subtropicală plăcută, romane de vacanță și vinul de porto ieftin…

Sanatoriul se considera «minier», deși, nu era departamental. Pur și simplu, majoritatea foilor de odihnă erau distribuite în regiunile de cărbunărie ale URSS — Donbass, Vorkuta, Kuzbass.

În acest sejur l-am cunoscut pe unchiul Stiopa, Stepan Ilici, minier pensionar din Donețk… Din păcate, nu am reținut și numele lui de familie, deși, am depus mult efort să mi-o amintesc, iar carnetul în care-mi notam adresele și telefoanele s-a pierdut pe undeva în trecut. Unchiul Stiopa a luptat pe front și nu a luptat rău. Fapt despre care mărturisesc două cicatrice de gloanțe de pe corpul său încă puternic și bronzat și medaliile impunătoare atașate la sacoul său. De altfel, unchiul Stiopa și-a îmbrăcat sacoul doar de două ori în acel sezon de vacanță — în ziua sosirii și ziua plecării. În acele zile, numărul celor care trecuse prin marele Război pentru Apărarea Patriei și erau în viață era cu mult mai mare decît astăzi, așa că unchiul Stiopa nu arăta asemenea unei relicve. Veteran ca veteran — nimic ieșit din comun.

În ciuda diferenței de vîrstă, unchiul Stiopa ne plăcea. Juca cu noi fotbal la egalitate, îi plăcea, cum se exprima el însuși, «să se facă de cap la dansuri», nu era împotrivă să dea peste cap un păhărel și petrecea cu satisfacție timpul în compania noastră de tineret. Se plictisea cu cei de vîrsta lui.

La fel ca și alți veterani, unchiului Stiopa nu-i plăcea să povestească despre război, cu excepția cazurilor curioase. Cum ar fi despre faptul că făcîndui-se o foame de lup a încercat să fure dintr-un sat un purcel și a fost prins de un ofițer SMERȘ. După ce a stat puțin pe gînduri, unchiul Stiopa a apucat porcul de labele din spate și l-a aruncat, din suflet, peste mutra ofițerului și a luat-o la sănătoasa. Incidentul nu s-a lăsat cu urmări serioase. Comandantul l-a salvat, dar l-a exclus pe unchiul Stiopa din lista pretendenților la o nouă medalie. Oricum, am avut norocul să aud de la el cîteva istorii interesante. Una dintre ele mi s-a întipărit adînc în memorie…

Relatarea unchiului Stiopa

În august 1941, am fost trimiși să acoperim apărarea în regiunea Krivoi Rog. Sarcina era de a menține «pînă la ultima picătură de sînge» unicul drum de care se puteau folosi tancurile nemțești. Să oprim tancurile sau să murim! Detașamentul a fost dislocat, am descărcat aproape că o mașină de grenade antitanc. Cei din ștab ne-au informat că mîine tancuri vor fi multe și au plecat. După toate, ne mai rămăsese să trăim mai puțin de o zi. Pentru că, în afară de grenade, nu aveam alte muniții antitanc.

Comandantul a examinat împrejurimile și a rostit:

— Mare rușine, oamenii vin la noi în ospeție tocmai din Germania, iar noi avem un drum atît de rău.

«Și-a ieșit din minți, probabil, de frică», s-au gîndit mulți. Comandantul a continuat:

— Să-și scuture toți sacii și, după mine.

Ostașii s-au dus la un munte de zgură de lîngă șosea, care a fost adusă de la vreo fabrică metalurgică. Comandantul ne-a ordonat să umplem sacii cu zgură și să o ducem presurînd. Nemijlocit pe drum, zgura nu s-a împrăștiat uniform, mai mult pe porțiunile de drum în pantă. «Ca să nu le fie lunecos», a bombănit comandantul.

Împrăștierea zgurii a durat foarte mult, toți sacii s-au transformat în zdrențe, lopețile s-au tocit. Am împrăștiat aproape pe 2 km de drum. Eram înrăiți și obosiți, dar mai urma să facem șanțuri jumătate de noapte. Dimineața, cei de veghe au dat semnalul: «Văd tancurile». Punînd mîna pe grenadele noastre aproape că inutile, noi știam că viața s-a terminat. În sfîrșit, tancurile au ajuns pe porțiunea de drum «amenajată»...

Al treilea tanc din coloană și-a pierdut primul șenilele, iar peste un minut, această epidemie a cuprins și restul mașinilor, opt la număr. Tancul staționar, dacă nu-l superi, nu este periculos.

Fără a înțelege care este problema, nemții au «ucis» și tancul — evacuator. În infanterie, nemții nu vor merge înainte fără tancuri. Ai noștri să sară asupra lor cu strigăte «Pentru Stalin!» — tot nu-i rațional. Comandantul a îndeplinit sarcina de luptă — a oprit tancurile, a trimis pe cineva să găsească conducerea și să transmită: «Sarcina îndeplinită. Pierderi nu sînt».

Cei din ștab au rămas șocați, veneau atîtea tancuri, dar noi n-am suferit pierderi — nu sînt nici morți și nici măcar răniți. Întorcîndu-se, curierul a adus din ștab o veste bună: «La noapte, vă puteți retrage, în spate este apărarea. Va fi posibilitate, vom acoperi cu artileria».

... «Secretul» comandantului se ascunde în studiile sale — el era tehnician pentru prelucrarea rece a metalelor. Zgura de nichel — este un reziduu al procesului metalurgic — un abraziv oribil, doar puțin inferior corindonului. Nicio șenilă nu va rezista și, ceea ce este cel mai important, șenila iese din funcție în totalitate. Așa că, noi am bătut nemții nu doar pentru că am fost mulți, dar și pricepuți...

__________
comunist.md
0 
| încă
înapoi »