Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

20.07.2018:  Vladimir Maiakovski — poet cosmic, poet al revoluției
La 125 de ani de la nașterea poetului

***

Oricine s-ar apuca să scrie despre Maiakovski și în orice mod ar scrie despre acest poet — totuna ar fi o variantă incompletă și insuficientă. Însăși personalitatea și dimensiunea creației poetului, care a fost recunoscut încă în timpul vieții lui drept unul dintre cele mai mari genii născuți în lumea de sub Lună, sînt atît de imense, încît te cuprinde un adevărat fior…

D
ar situația ne obligă să scriem despre el. În primul rînd, marcăm un jubileu al poetului. Și o facem chiar dacă Maiakovski nu agrea jubileele. «Nu jubilați!!!» — asta le-a spus-o el admiratorilor săi care, în 1923, au sărbătorit cu mult entuziasm aniversarea a 30-ea a poetului. În al doilea rînd, scriem despre el și din considerentul că, deși, din ziua de naștere a geniului și pînă acum, lumea s-a schimbat enorm și, am putea spune, în mod monstruos, tot despre ceea ce scria, striga și prevenea în vremea sa Maiakovski a rămas să fie, pînă acum, actual.

* * *
Maiakovski nu se visa poet. El era pasionat de pictură. Picta mult și cu talent. A studiat tainele acestei arte în atelierele unor mari pictori și chiar promitea mult în acest domeniu. Spiritul său protestatar și căutarea unor noi forme în repetate rînduri i-au creat situații de conflict cu cei care se considerau pe sine custozi ai stării de lucruri statornicite, fie că era vorba despre cunoscuți maeștri ai cuvîntului sau despre politicieni conservatori. Maiakovski nu agrea monarhia rusă, iar pe țar îl disprețuia.

De aceea atracția sa pentru practica revoluționară era firească. Tînărul activist al PSDRP (b) a fost arestat și ținut în închisoare, în totală izolare, timp de 11 luni. Asta a fost în anul 1909. Era timpul dezlănțuirii reacției după eșecul revoluției din anul 1905. Un timp dificil pentru revoluționari. Imaginația năvalnică a lui Maiakovski ținut în izolare, căruia îi era interzis să deseneze, nu-și găsea o ieșire practică, și anume respectiva situație l-a adus la încercarea de a rima rînduri și versuri.

Versuri ca atare, integre, încă nu-i reușeau. În schimb, în acest mod încerca să-și exprime starea sa interioară și, astfel, să nu-și piardă mințile. Pînă la urmă, încercarea i-a reușit. Mai tîrziu, citindu-i poemul «Nor în pantaloni», Gorki îi va spune în pronunția sa cu «o» accentuat: «Știi, Volodea, dumneata ești un geniu!». Maiakovski nu l-a contrazis. El cunoștea măsura și forța talentului său. În poezie, Maiakovski mergea de-a dreptul spre țintă, răsturnînd obișnuitele forme de versificare, la fel cum revoluția din 1917 a răsturnat monarhia urîtă de ea.

După victoria Revoluției din Octombrie, poetul s-a poziționat cu ardoare și fără nici un compromis de partea noii puteri, acceptînd și sprijinind dictatura proletariatului. În timpul Războiului Civil, Maiakovski devine întemeietorul placardei de informare și agitație în formă de gravură ieftină, foarte apropiată și accesibilă poporului simplu.

În anul 1919, în frig și foame, în Moscova bătută de toate vînturile, Maiakovski se dedă creației, fără zile de odihnă și concediu, în calitate de designator-textier, funcționar al agenției sovietice de informații «Окна сатиры РОСТА» — o formă specifică de artă de agitație în masă, care a apărut în perioada Războiului Civil și a intervenției (anii 1918- 1920) în mare parte din inițiativa lui Maiakovski. Ulterior, experiența acesteia a fost preluată în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În cadrul acestor «Окна РОСТА» Maiakovski devine nu pur și simplu un autor cunoscut — prin sine însușii și prin ceea ce face, el întruchipează noua artă revoluționară.

«Acestea sînt niște însemnări concise ale uneia dintre cele mai mari lupte revoluționare duse pe parcursul a trei ani, reflectată prin pete de vopsea și răsunet de lozinci», va spune mai tîrziu Maiakovski despre respectiva perioadă a vieții sale. Aceste vești telegrafice, transmise momentan prin placarde, aceste decrete imediat republicate în formă de cuplete populare, aceasta e o nouă formă scoasă la suprafață de însăși viață, acestea sînt placardele pe care le priveau înainte de lupte ostașii roșii, care porneau la atac nu rostind rugăciuni, ci cîntînd cuplete populare.

* * *
Victoria în Războiul Civil și începutul construcției pașnice a Uniunii Republicilor deschide noi orizonturi pentru creația lui Maiakovski. De altfel, patosul luptei, dialogul fără compromise cu cititorii continuă să rămînă temelia creației poetului.

• «Curge-n noi nu apă goală — sînge. Noi pășim prin foc de revolver, ca, murind, să ne-ntrupăm în versuri, în vapoare și-alte lucruri mari».


Maiakovski este un om activ din punct de vedere social. El ține multe discursuri publice. Creează asociația literară «Левый фронт искусств» («Frontul de stînga al artelor»). În seara în care și-a citit de pe scena Teatrului Mare poemul «Vladimir Ilici Lenin», la care a fost prezent și Stalin, el a fost răsplătit cu ovații care au durat timp de douăzeci de minute.

Acesta a fost un triumf răsunător — și cine dintre ceilalți poeți, mai mari și mai mici, ar fi putut pretinde la un asemenea rol epocal? Rolul de cîntăreț și făuritor al unei noi revoluții, care creează mituri. Nimeni! Și ce se întîmplă în situația dată? Apar invidioșii, care-și șoptesc la urechi unii altora multe de toate, care, vrei-nu vrei, sînt nevoiți să-i recunoască talentul, dar uite că-i găsesc și un clenci… nu e de proveniență proletară…, iar pe lîngă asta, ba a intrat, ba a ieșit din rîndurile partidului… Așa că… e un poet dubios…

I se reproșează și creația lui de pînă la revoluție, huliganismul fățiș din anii adolescenței. Apoi și colaborarea cu futuriștii, pe care unii dintre așa-numiții noi poeți proletari i-au calificat drept părtași ai burgheziei mondiale.

În cîmpul social, e greu să discuți și să concurezi cu inșii care au parcurs în șa Războiul Civil, care au luat cu asalt Perekopul. E adevărat, ei nu strălucesc printr-un talent deosebit, prin careva inovații poetice, în schimb, toată lumea cunoaște meritele lor în fața Puterii Sovietelor. Maiakovski scrie o scrisoare deschisă versificată, adresată acestor tineri poeți proletari. În aceasta, el le spune că, în calitatea sa de tovarăș mai în vîrstă, om sensibil și nici pe departe prost, ar dori să discute cu ei, cel care-l iau drept un academician cu aere de poet mare și tare. Pentru că el, de fapt, dorește doar un singur lucru: ca să fie cît mai mulți poeți — diferiți și toți buni. Că în țara Poeziei nu e cazul să fie împărțită puterea; e cazul ca, fără nici o invidie unii față de alții și fără a-și striga numele, cu toții să clădească în edificiul comunei cuvîntul-cărămidă al său.

Și acești tineri poeți l-au acceptat pe Maiakovski, nu i-au respins mîna pe care le-a întins-o el. Pe cînd cei mai maturi și cu talent și mai puțin au început să-l defăimeze pe poetul-geniu. «Maiakovski ticluiește o agitație cocoșată, ca să i se plătească mai mult», aruncă la adresa lui Ermilov, un activist al «culturii pseudo-proletare».

Ermilov, Voronțov și alții de teapa lor… Cine mai ține minte numele acestora? Carierismul este o boală pur omenească, o boală socială. Maiakovski lupta cu carieriștii, lingăii și șperțarii în maniera în care putea să lupte doar el. Citiți oricare din versurile lui — cum am spune acum, «cu tema corupției funcționarilor și a oamenilor de stat». Toate sînt acute și actuale. Fără să vrei, îți vine gîndul că birocrația coruptă este o noțiune veșnică, că ea există în afara timpului, fie că este vorba despre Egiptul antic, despre Franța în ajunul Revoluției din anii 1789- 1794, despre Rusia Sovietică din anii 20 ai secolului trecut sau despre actuala pseudodemocrație liberal-naționalistă care s-a oploșit sub acoperișul clanurilor oligarhice.

Maiakovski distruge, face praf și pulbere tot ceea ce s-a învechit, tot ceea ce împiedică mișcarea înainte. Făcînd călătorii de lungă durată prin lumea capitalului — la Paris și New-York, Maiakovski, în mod uimitor de precis și caustic, menționează și realizările capitalismului industrial, și nemaivăzutul nivel de exploatare fizică și mentală a esenței umane în SUA. Versurile lui din această perioadă sînt nu altceva decît o analiză politică și socială a realităților ce dominau America anilor 20 ai secolului trecut, o analiză prezentată într-o talentată formulă de pamflet poetic.

În fiecare zi, el scrie cîte o poezie despre ceea ce împiedică, dăunează și frînează. Anume acest obiectiv îl stabilește pentru sine Maiakovski la întoarcerea din călătoriile în țările de peste hotarele țării sale. Și el reușește să scrie un volum colosal de versuri cu un acut spirit social — de la «Прозаседавшиеся» («Ședințomanii») pînă la «Лев Толстой и Ваня Дылдин» («Lev Tolstoi și Vanea Dîldin»). Un asemenea poet, istoria literaturii nu a mai cunoscut pînă atunci! Maiakovski țintea cum nu se putea mai precis — de înțepăturile lui satirice nu se putea ascunde nimeni.

* * *

Este imposibil de a percepe fără Maiakovski grandioasa perioadă a istoriei sovietice timpurii. Este imposibil de a dezmembra creația geniului, alegînd din aceasta doar ceea ce poate fi atribuit sferei care e numită «artă pentru artă». Maiakovski e un poet politic. E un poet care aspiră spre viitor și care — întotdeauna și prin întreaga sa natură — ne marchează calea spre viitor. Viitor pe care el îl întrevede nu doar la orizontul istoriei. Îl întrevede mult mai departe de înaltul cerului, în spațiul cosmic. Dacă i-ar fi fost dat să trăiască pînă la anii primului zbor în cosmos al lui Iuri Gagarin, ce rînduri poetice ar fi născut talentul lui!

Dar s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. De acum în tinerețea lui, oamenii care își dădeau seama de măsura talentului pe care-l poseda, se străduiau să-l ferească de război, de front. Psihicul poetului era prea receptiv față de grozăveniile realității. Da, în operele sale el poate fi un bolovan uriaș, un luptător tare ca ferul, un om fără milă și fără lacrimi.

* «Eu aș vrea baioneta să fie stilou, ca oțelul de dur și de tare, și să facă rapoarte la Politbirou despre versuri tovarășul Stalin!».

Dar așa Maiakovski putea fi doar în versurile sale. În viață, el a fost prea susceptibil și instabil din punct de vedere emoțional. Și, în anul 1930, în destinul lui s-au suprapus în mod tragic epuizarea creatoare din cauza supraîncordării (pînă la acest moment, el a scris cincisprezece (15!) poeme mari, zece dintre care despre revoluție, Puterea Sovietică, Lenin și modul de viață revoluționar), eșuarea încercărilor de a-și întemeia o familie, tensiunea polemicii cu RAPP-ul și pierderea vocii, ceea ce pentru un om încadrat în permanente discursuri publice era egal cu moartea profesională.

În ziua de 14 aprilie, 1930, din apartamentul de la Moscova al poetului s-a auzit împușcătura fatală. Potrivit versiunii oficiale, el și-a tras în inimă din arma sa personală. Dar circulă și pînă acum opinia că Maiakovski, cum s-a întîmplat nu o dată pînă la asta, a decis să-și încerce soarta, să joace în așa-numita ruletă rusească. Așa sau altfel, poetul și-a pierdut viața. Enigma a rămas și continuă să trăiască, dînd naștere la diferite versiuni ale morții lui. Epoca și-a continuat traseul său, luînd în vagonul ce pleca mai departe și întreaga creație a poetului. Nici pînă la Maiakovski și nici după Maiakovski nimeni dintre cunoscuții și chiar marii poeți nu a fost distins cu onoarea ca numele lui să-l poarte o stație de METROU și o piață, și încă de multe altele…

* (Traducerea versurilor — Boris Marian)

În loc de postfață

În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cunoscutul artist Iahontov, tovarășul de idei și prietenul lui Maiakovski, a numit «Vladimir Maiakovski» tancul ИС-2, care a fost fabricat din contul mijloacelor sale financiare personale și trimis pe front. Această doleanță a renumitului declamator de versuri ale lui Vladimir Maiakovski a fost îndeplinită de Uzina «Kirov», care i-a primit și i-a executat comanda. La 12 septembrie, 1944, tancul «Vladimir Maiakovski» a fost transmis unui echipaj de tanchiști sub comanda locotenentului-major de gardă, D. Sîciov. Pe rampa secției de predare a producției de la uzină s-au adunat cu această ocazie muncitori, artiști, reprezentanți ai filarmonicilor de la Moscova și Celeabinsk. Iahontov a transmis echipajului de tanchiști pașaportul mașinii și cîteva volume de versuri ale lui Maiakovski.



comunist.md

0 
| încă
înapoi »