Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

09.11.2018:  Încercuim în favoarea noastră
Pretențiile la edificarea «României Mari» mai trăiesc încă în mințile metehne

Mi-a sărit în ochi o notă scurtă despre noua inițiativă a organizației unioniste «Acțiunea 2012», susținută de primarul de Iași, Mihai Chirica. Citeam, analizam și pur și simplu mă minunam. De eram unionist — avea să citesc în picioare.

Cum s-a constatat, aiureala legată de modificarea Constituției este caracteristică nu doar democraților moldoveni. Prietenii lor de peste Prut, la fel, nu sînt împotrivă să se distreze. Renumitul George Simion — conducătorul organizației «Acțiunea 2012» și participant activ la lovitura de stat din Moldova din 7 aprilie 2009, își dorește să includă în Constituția României un punct cu privire la recunoașterea granițelor acestei țări în cadrul anului 1918. Adică, să-i întoarcă Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Dobrogea de Sud. Ce să zici, bucata este mare, de nu s-ar îneca...

În ce mod i s-a asociat Chirica lui Simion nu este foarte clar din notă. Dar primarul de Iași ar trebui să fie mai predispus să promoveze Moldova în granițele anului 1600 să zicem, atunci cînd nimeni nici nu auzise încă de România, iar Iașul era capitala cnezatului Moldovenesc. Cu toate acestea, Chirica a semnat o inițiativă, așa că, acum, lui Jora Simion i s-a acordat un termen de jumătate de an pentru a colecta cel puțin 500 de mii de semnături cu scopul de a determina în cadrul unui referendum amendamentele în preambulul Constituției României.

Cum obișnuiesc unioniștii români, opinia populației teritoriilor «încercuite» nu va fi întrebată de nimeni. Toată acestea ar reprezenta doar «o chestiune pur românească». Și totuși, justificarea juridică a pretențiilor teritoriale trezesc mari dubii.

Vom începe de la faptul că România și-a extins teritoriile abia după Primul Război Mondial, asta, deși armata română nu a strălucit în niciun fel pe cîmpurile de luptă. Simplu vorbind, au bătut-o toți cui nu i-a fost lene. România a intrat în război în august 1916 și deja la începutul anului 1917, trupele germane și austro-ungare au ocupat 99 845 de km pătrați (72,4 %) din teritoriile românești de pînă la război. Dar nenorocirile au trecut și România și-a extins teritoriul cu mai bine de două ori, iar populația — de aproape trei ori.

Vremuri grele pentru România au început în 1940. În iunie, URSS a cerut restituirea teritoriilor ocupate ilegal, adică Basarabia și, totodată, Bucovina de Nord, locuită în mare parte de ucraineni. Evaluîndu-și șansele de a rezista într-o eventuală confruntare cu URSS, românii au fost de acord.

De altfel, ei practic și-au găsit un nou patron — Germania. Dar și aici a ieșit o confuzie. Pentru a atrage de partea sa noi aliați, Germania, s-a răsplătit cu ei prin teritoriile românești. Concret: conform deciziei Arbitrajului de la Viena din august 1940, Transilvania de Nord a fost restituită Ungariei, iar în septembrie 1940, Dobrogea de Sud a fost restituită Bulgariei. De ce să fie miluită România?

Cu toate acestea, Hitler l-a liniștit pe dictatorul — mareșalul Ion Antonescu: există, chipurile șansa de a compensa pierderile. Și anume, în schimbul participării în război împotriva URSS, românilor li s-a promis să li se restituie Basarabia și încă o bucată solidă din teritoriu dintre Nistru și Bugul de Sud.

Participarea armatei române în agresiunile împotriva URSS — este doar o piesă tristă și numai pentru români. Este suficient să spunem că, în 1941, porțiunea frontului românesc era unicul unde detașamentele Armatei Roșii nu s-au apărat, ci au înaintat activ și cu succes. Ulterior, cînd trupele sovietice s-au retras, jumătate din armata română asedia Odessa, dar așa și nu a obținut succes, nu doar că nu a luat orașul cu asalt, dar a și ratat evacuarea Armatei Primorsk, suferind pierderi enorme. Lîngă Stalingrad, anume prin pozițiile românești au trecut în spatele frontului tancurile Armatei Roșii. Această listă poate fi continuată — nu au reușit trupele române să-și acopere drapelele cu slava victoriei.

Înfrîngerea lui Hitler și aliaților săi a pus punct planurilor României. Țara a trebuit să se împace cu existența în limita granițelor deja formate, deși, tendințele pan-româniste nu au dispărut niciodată la București — chiar și în perioada socialistă a istoriei țării.

După destrămarea URSS, în 1991, ideea «României Mari» și reunificarea teritoriilor populate de «români» chiar dacă și «rusificați», a apărut, din nou, pe agenda politicii externe românești.

Pretenții teritoriale sînt înaintate în primul rînd Moldovei. Îmi aduc aminte că fiind președinte al României, Traian Băsescu a declarat că nu va semna acordul de frontieră cu Republica Moldova. El argumenta acest lucru prin faptul că actuala graniță este rezultatul Pactului Molotov–Ribbentrop și pentru că acest document este unul «criminal», el nici nu poate fi îndeplinit. Băsescu a preferat să nu-și amintească despre Acordul de la Paris (și acordurile de la Helsinki). Așa că Moldova rămîne unica țară în vecinătatea României cu care Bucureștiul refuză să semneze Acordul de frontieră. Și blocul NATO nu știu de ce tace alături de UE, de parcă ar aproba acest lucru.

Iar cetățenii unioniști de pe ambele maluri ale Prutului se simt moștenitorii acelor «colectori de pămînturi» români care au ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, anume celor care, împreună cu Bandera, tachinau populația acestor teritorii și care pînă în 1944 au pupat ciubotele lui Hitler.


EUGENIU MARIAN

comunist.md
0 
| încă
înapoi »