Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

21.01.2019:  Zi de mîhnire și doliu
Perindarea vertiginoasă a timpului în permanență scoate în fața opiniei publice date și nume pentru discuții. Astăzi se produc o mulțime de evenimente nemaipomenite, fluxurile informaționale sînt suprasaturate. Și totuși, printre miile de nume și milioanele subiecte de informații care abundă eterul global, există nume și date față de care trebuie să manifestăm o atenție aparte. Și nu doar o atenție aparte, ci și acea măsură de respect care apreciază responsabilitatea oamenilor cugetători și destoinici, atitudinea lor față de trecut — atît cel apropiat, cît și cel îndepărtat.

Cu 95 de ani în urmă, în ziua de 21 ianuarie, 1924, în suburbia moscovită Gorki a avut loc un eveniment care i-a zguduit pe contemporani. În această zi, în urma unui acces nemilos al unei boli grave a sistemului nervos, a plecat din viață Vladimir Ilici Lenin, omul care a fost liderul partidului bolșevicilor, șeful Statului Sovietic, întemeietorul primului în lume stat socialist.

Înrăutățirea stării de sănătate a unuia dintre cei mai remarcabili revoluționari al tuturor popoarelor și timpurilor a început după atentatul săvîrșit asupra vieții lui în anul 1918. Conform raportului semnat de cunoscutul chirurg moscovit (care s-a păstrat pînă în zilele noastre), anume consecințele rănii din timpul atentatului și extraordinara supraîncărcare nervoasă i-au provocat energicului organism al lui Lenin o boală gravă.

Anii 1919 și 1920, ani extrem de grei, cu mai multe evenimente de criză, nu i-au permis șefului Statului Sovietic să facă seria completă a tratamentului de reabilitare, atît de necesară lui după ce a fost rănit. Lenin nu putea să fie pacient al unui sanatoriu în momentul cînd se hotăra soarta revoluției. În pofida avertizărilor făcute de medici, el a revenit la serviciu pentru a conduce țara care atunci era înconjurată de intervenționiști și de armatele contrarevoluționare ale lui Kolceak, Denikin și Vranghel. Și a făcut acest lucru fără zile de odihnă, cîte 18 ore din cele 24. Această continuă încordare a influențat negativ arterele care alimentau creierul cu sînge, organismul fiind vătămat de gloanțele teroristei Kaplan. Iată motivul din care starea sănătății liderului Țării Sovietelor a început să se înrăutățească.

* * *
În martie, 1922, Lenin a condus lucrările Congresului I al PC(b) din Rusia, iar de acum în mai, 1922, a avut primele accese de amorțire a părții drepte a corpului și de pierdere a cunoştinței. După o scurtă serie de tratament, la începutul lui octombrie a aceluiași an, el a revenit la funcțiile sale. Pe 22 noiembrie, 1922, la plenara Sovietului de la Moscova, Lenin a rostit ultimul său discurs public.

În decembrie, 1922, starea lui s-a înrăutățit brusc, iar în luna mai anului 1923, la insistența tuturor membrilor Biroului Politic, Lenin a plecat în localitatea Gorki de lîngă Moscova. Însuși Lenin acceptă acest lucru ca pe o condiție temporară necesară pentru a-și restabili capacitatea de muncă.

Lenin nu se gîndea să-și părăsească funcția, cu atît mai mult, să moară. În timpurile noastre se scriu tot felul de nerozii despre acea perioadă — chipurile, la Gorki șeful Sovietului Comisarilor Norodnici a căzut într-un marasm total și e absolut incapabil să desfășoare o careva activitate. Aceste vehemente încercări de a defăima memoria marelui revoluționar o contestă lista lucrărilor lui Ilici scrise de el la Gorki în perioada cînd era grav bolnav.

Este vorba despre asemenea extraordinare documente privind construirea statului și a partidului, cum ar fi «Scrisoare către Congres», «Cu privire la atribuirea Gosplanului a unor funcții legiuitoare», «Cu privire la autonomia naționalităților și la «autonomizare»», «Pagini de jurnal», «Despre cooperație», «Despre revoluția noastră» (pe marginea notițelor lui N. Suhanov), «Cum să reorganizăm Rabkrinul (propunere Congresului XII al partidului», «Mai bine mai puțin, dar mai bine», «Despre prodnalog».

Cu siguranță, un om care și-a pierdut cugetul nicidecum nu ar fi putut face un asemenea volum de lucrări scrise. Pe lîngă asta, ultima lucrare a lui Lenin, și anume «Scrisoare către Congres», care mai este numită «Testamentul Conducătorului», demonstrează cît se poate de elocvent faptul că, chiar și fiind distanțat de atmosfera activității de partid și de stat, Lenin cugeta clar și precis în ceea ce privește atît domeniul tacticii, cît și al strategiei.

Ar fi putut omul care a pierdut legătura cu viața reală să scrie următoarele rînduri: «…Principalul în problema stabilității situației sînt asemenea oameni ca membrii CC Stalin și Troțki. Relațiile dintre dînșii constituie cel mai mare pericol al sciziunii. Devenind secretar general, tov. Stalin a concentrat în mîinile sale o putere imensă și nu sînt convins că el va reuși întotdeauna să folosească în mod prudent această putere. Pare-se, tov. Troțki e cel mai capabil om din actualul CC, însă totodată excesiv de înfumurat și peste măsură de pasionat de compartimentul pur administrativ al activității. Aceste două calități ale acestor doi eminenți conducători a actualului CC în mod neintenționat pot conduce la sciziune…»?

Mîna lui Lenin este diriguită de îngrijorarea pentru soarta marii cauze. Gîndul exprimat prin cuvinte exprimă clar și precis punerea în gardă a tovarășilor de cauză privind lucruri pe care ei nu le-au observat sau nu au dorit să le observe.

* * *
E semnificativ faptul că, după mărturiile Nadejdei Krupskaia, medicii erau convinși că organismul lui Lenin va rezista, va învinge boala. Nu cu mult înainte de fatala zi, Vladimir Ilici a început să se simtă bine, așa încît oamenii din anturajul lui s-au mai îmbărbătat, convinși că politicianul care în toate împrejurările ieșea învingător, va învinge și suferința grea. Însă de data asta n-a fost dat să fie așa.

Mîhnire, viscol, geruri crîncene. Funeraliile lui Lenin s-au transformat într-o expresie epică a sincerei dureri pe care o trăia întregul popor. În acele, de acum îndepărtate, zile, chiar și neprietenii, chiar și dușmanii înverșunați s-au abținut să-și exprime bucuria răutăcioasă și să calomnieze. Și asta deoarece ideile și intențiile celui decedat erau mărețe.

Mihail Bulgakov, care nici pe departe nu era un părtaș, ba chiar nici simpatizant al Puterii Sovietice, în eseul «La moartea lui Lenin» scrie:

«A murit un mare om, de aceea taci… Taci un minut, cumpănește în capul tău cele întîmplate. În sicriul de pe postamentul roșu se află un om. Fața lui e galbenă ca ceara, iar ridicăturile frunții capului său chel sînt abrupte. El tace, dar fața lui este plină de înțelepciune, importanță și calmitate… Pe postament se află un om sortit de moarte la tăcere veșnică. Cum prin cuvîntul său rostit la cuvinte și fapte a reușit să miște din loc nenumăratele coifuri ale santinelelor, așa a nimicit acum prin tăcere santinelele și rîul de oameni care vine să-și ia rămas bun de la el».

Deci, și noi să păstrăm tăcerea, aplecîndu-ne capul în fața memoriei acestui mare om…


Mihail Lupașco

comunist.md
0 
| încă
înapoi »