Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

16.08.2019:  Dragoste cu năbădăi // Tkaciuk: Kozak ne-a mințit
Картинки по запросу Dragoste cu năbădăi // Tkaciuk: Kozak ne-a mințit


Fostul consilier a lui Vladimir Voronin, Mark Tkaciuk, și-a anunțat astăzi Programul noii formațiuni politice, „Partidul Acțiunii Colective – Congresul Civic”, pe care ar urma să o conducă. Acest anunț a fost făcut la scurt timp după ce Tkaciuk s-a întâlnit la data de 24 iunie la Chișinău cu vicepremierul Rusiei, Dmitri Kozak, întrevedere pe care a încercat să o țină în secret. În contextul relației Tkaciuk-Kozak și a acelei întrevederi, publicăm materialul din anul 2005 din ziarul rus „Kommersant”, semnat de Tkaciuk. Fostul consilier a lui Voronin a descris cu amănunte cum Kozak a încercat să tragă pe sfoară Chișinăul, impunând semnarea Memorandumului din 2003, utilizând minciuni, falsuri și presiuni ordinare.

„Mâna Moscovei“ n-a primit din partea Rusiei niciun ajutor. Consilierul președintelui Moldovei i-a răspuns lui Dmitri Kozak
02.12.2005

Opinie oficială

Ieri, Chișinăul a răspuns la interviul — publicat în urmă cu o săptămână — cu reprezentantul plenipotențiar al președintelui Federației Ruse în Districtul de Sud, Dmitri Kozak. În acest interviu, domnul Kozak l-a acuzat pe președintele Moldovei Vladimir Voronin de minciună și a propus propria versiune, autentică, în opinia sa, cu privire la motivul pentru care președintele Moldovei a refuzat în 2003 să semnezze planul rusesc de reglementare a conflictului transnistrean. La interviu a reacționat consilierul președintelui Moldovei pentru politica internă, Mark Tkaciuk. El susține că domnul Kozak a denaturat puternic faptele.

„Histoire et memoire“

Relațiile ruso-moldovenești au urcat la un nivel nou. Ele au devenit obiectul memoriilor. După interviul cu Dmitri Kozak, publicat de „Kommersant“, a devenit evident: politica nu mai e de actualitate, actuale sunt numai amintirile.

După toate aparențele, Moldova, cu întregul ei popor, este de bună seamă, pentru Rusia, în trecut. Președintele în exercițiu poate fi calomniat cu ușurință, se poate spune că venit, mă înțelegi, la Moscova, a alergat cu mâna întinsă, a cerut audiență la Putin, i s-a arătat ușa și că, în cele din urmă, a plecat cu mâinile goale. Moldova este împotrivă? Păi, ea nu există! Nu poate exista principial cea mai săracă țară a Europei, căreia Rusia a hotărât să-i vândă gaz cu cel mai mare preț…

Istoria nescrisă a nesemnării

Eu, unul, pot propune o altă versiune a istoriei relațiilor moldo-ruse din ultimii cinci ani. Să amintesc despre adevăratele cauze ale nesemnării memorandumului, unui dintre coautorii căruia a fost Dmitri Nicolaevici Kozak.

În anul 2001, făceam parte din stafful comuniștilor; după victoria noastră am devenit deputat în parlament; din vara anului 2002 eram consilierul președintelui pentru politica internă; în anul 2003 a făcut parte din grupul care a pregătit memorandumului de tristă faimă. Am fost prezent la majoritatea întâlnirilor președintelui Voronin cu președinții altor state, am participat la majoritatea vizitelor internaționale, sunt familiarizat în detaliu cu majoritatea documentelor tangente, așa sau altfel, problemelor integrării europene, parteneriatului cu NATO, reglementării transnistrene și, desigur, relațiilor cu Rusia.

În noaptea nesemnării memorandumului mă aflam în cabinetul președintelui Moldovei, împreună cu Dmitri Kozak, cu prim-ministrul și liderul de atunci al fracțiunii noastre parlamentare. Hotărârea a fost deja luată, ultimele cuvinte — pronunțate. Nimeni nu-și spunea mincinos, nu se căia și nu-și cerea iertare. Toți înțelegeau că se întâmplă ceva groaznic și că a preveni acest „groaznic“ nu mai e posibil. În sfârșit, Voronin i-a sunat lui Putin și a spus: „Vladimir Vladimirovici, noi nu suntem gata. Fără punctul privind menținerea prezenței militare, poftim, dar în forma aceasta, nu. Nu vom fi înțeleși nicăieri“. Putin l-a cerut la telefon pe Kozak, i-a spus scurt ceva. Kozak a pus receptorul și și-a luat rămas bun de la cei prezenți. Am ieșit să-l însoțesc. S-a produs o catastrofă. O veritabilă catastrofă. Trebuia încă să fii în stare a ajunge la o asemenea catastrofă. Kozak nu dormea de-acum de câteva nopți. Eu, la fel. Ultimele zile și ore au fost consumate pentru a evita eșecul. Ne-am luat rămas bun. I-am spus că las politica. Întors acasă, m-am prăbușit cu o febră de 40 de grade și m-am ridicat doar pentru că opoziția a scos poporul în piață pentru a protesta împotriva lui Putin, a lui Voronin și, chipurile, împotriva memorandumulu semnat. Nu era timp de lamentații, trebuia încasată și această lovitură.

Astăzi, citind memoriile lui Dmitri Nicolaevici, m-am convins definitiv că el așa și nu a înțeles de ce memorandumul nu a fost semnat. Plec de la cea mai umană — pentru Kozak — ipoteză. Dar tot atât de inexpiabilă pentru el. Deși anume el i-a demonstrat atunci Chișinăului încă un adevăr simplu: nu există nicio parte transnistreană independentă, ci există doar reprezentanții transnistreni ai intereselor unei anumite părți a elitei Federației Ruse.

Ce s-a întâmplat, totuși?

În ajunul depunerii memorandumului am zburat la Moscova. Trebuia, împreună cu Kozak, să sincronizăm toate evenimentele întru susținerea memorandumului. Alături de planul susținerii propriu-zis politice era prevăzută o activă susținere internațională a documentului. Dmitri Nicolaevici garanta susținerea memorandumului din partea președinteluiu de atunci al OSCE, Jaap de Hoop Scheffer. De asemenea, era garantată susținerea din partea UE și SUA, a secretarului general al Consiliului Europei, Walter Schwimmer. Kozak a dat ferme garanții orale că totul e, în principiu, convenit. Noi ne-am referit chiar la faptul că, spre exemplu, luni, la Moscova va veni asistentul secretarului de stat al SUA, Elizabeth Jones, și ea, potrivit lui Kozak, va da mai că prima apreciere pozitivă a documentului. Asta arată acum ridicol. Astfel de speranțe și iluzii puteau admite niște politicieni extrem de naivi. Dar noi ne-am dovedit anume așa și credeam că Rusia, într-adevăr, desfășoară o muncă în paralel cu partenerii săi occidentali. De un număr nesfârșit de ori Voronin repeta că fără o astfel de susținere garantată nu e cazul nici a încerca promovarea acestui document. Dar lui Voronin i s-a promis. Și Voronin a fost mințit.

Documentul, precum se exprimă colegii noștri ruși, a fost parafat de numeroase ori. Dar nimeni nu vrea acum la MAE-ul rus să-și aducă aminte că fiecare iscălitură a peniței lui Voronin sub textul memorandumului era însoțit de comentariile orale ale lui Dmitri Nicolaevici de cam următorul conținut: „Tăiați asta, asta intercalați, iar pe urmă, după depunerea documentului, o să reorchestrăm, cu asta acum trebuie să fim de acord, ca să să cadă de acord transnistrenii, iar pe urmă, înainte de semnarea oficială, vom face astfel, încât ei să renunțe“. De asemenea comentarii erau însoțite și neașteptata schimbare a pozițiilor părții transnistrene în ceea ce privește organizarea camerei superioare a viitorului parlament (schimbare ce introducea în Moldova un regim de aparthaid și făcea statul absolut neguvernabil), și pozițiile cu privire la statutul limbii ruse și al operațiunii militare de garantare.

De la bun început, toți cei care au lucrat cu partea moldovenească la pregătirea textului erau convinși cu sfințenie că nu e vorba de nicio prezență militară a Rusiei. În document nu era niciun cuvânt despre asta. Și, pe drept cuvânt, la ce bun? Nimeni nu intenționa să împuște unul în altul și nu intenționează nici în prezent. Toți mai aveau în urechi cuvintele lui Putin, pronunțate în timpul semnării acordului de bază cu Moldova: «Rusia nu are nevoie de o bază militară în Moldova»“. Dar iată că Dmitri Nicolaevici intră a câta oară în cabinetul lui Voronin și din nou parafează ceva acolo: „Vladimir Nicolaevici, propoziția «până la anul 2030» înlocuiți-o cu «până la 2020“, semnați jos“. Voronin a râs și, cu un aer complice, l-a întrebat pe Kozak: „Curios, oare ce va zice Smirnov despre toate acestea?“ Kozak i-a răspuns cu același zâmbet complice. Noi am ieșit din cabinetul prezidențial. Eu știam că în textul pe care îl cunoșteam până la durere de dinți nu figirează nicio astfel de dată sau cifre. L-am întrebat direct pe Kozak: despre ce este vorba, nu cumva despre prezența militară? „Ăsta e un fleac“, a spus Dmitri Nicolaevici, „citiți“. Am citit: era vorba despre prezența militară de garanție a Rusie până în 2020. „Nu vă faceți griji, în realitate este vorba de o operațiune de menținere a păcii de doar trei ani în formatul Rusia — UE, iar toate astea sunt așa, ca transnistrenii să nu se îmotrivească“. Eu m-am pătruns pe-o clipă de profunzimea ideii și măreția jocului mai-marilor acestei lumi, dar, din acest moment, a apărut senzația că totul se va termina foarte rău. Dimineață l-am întrebat pe Voronin ce crede despre acest articol al memorandumului. Voronin a răspuns ce-am auzit eu însumi în ajun de la Kozak: „Trebuie câștigată încrederea transnistrenilor. Rusia s-a înțeles deja despre tot cu UE. Operațiunea va dura doar trei ani“. În fond, așa i s-a promis lui Voronin. Și Voronin a fost mințit.

Memorandumului a fost depus. Publicat. Niciun articol militar în text. Noi pregăteam comentarii însuflețite. Dar OSCE, SUA, UE, Consiliul Europei parcă luaseră apă în gură. Niciun comentariu. Voronin întreabă zilnic despre reacția internațională la eveniment, dar ea pur și simplu nu e. În fine, sosește Kozak. Voronin îl întreabă: „Dmitri Nicolaevici, unde este susținerea internațională?“. Și aici Kozak răspunde: „Păi o să fie, vom semna documentul și totul o să fie bine, căci esențialul e ca părțile să cadă de acord, iar părțile s-au înțeles“. Lui Voronin nu-i place când este târât în astfel de jocuri complicate. „Ce înseamnă «va fi reacția»? De ce nu este până în prezent? Unde este OSCE? Unde sunt SUA? Ce înseamnă «părțile cu căzut de acord»?“. „Vladimir Nicolaevici, vreți o reacție de la Bush?“, răspunde Kozak pe o notă oarecum isterică. „Și de la Bush, și de la Scheffer, și de la Solana, și de la Schwimmer“, a răspuns foarte trist Voronin. Kozak a ieșit din cabinetul prezidențial și l-a format în prezența mea pe Igor Ivanov. „Igor, aici, ca să vezi, este nevoie de susținerea OSCE“. A devenit limpede că nimeni nu a vorbit cu nimeni sau a vorbit, dar nu despre ceea ce convenirăm noi“.

Absența asistenței promise a documentului ne lipsea de încrederea că memorandumul, ce părea încă ieri pasabil, nu va genera protestul populației și al acelei părți a clasei politice, care se închina în Occidentului. Noi înțelegeam că numărul gigantic de articole discutabile și provocatoare va amorsa societatea, că această explozie va avea adepți chiar printre cei pe a căror susținere mizam atât de sincer. Contradicțiile documentului păreau cu fiece zi tot mai mari. Punctul despre statutul oficial al limbii ruse, care de asemenea trebuia — apărând în document pentru „adormirea vigilenței transnistrenilor“ — să dispară ulterior, nu numai că nu a dispărut, dimpotrivă, Kozak a început a da asigurări că noi nu l-am înțeles corect, că totul a fost așa gândit de la bun început. Noi am depășit și această problemă.

Dar Occidentul în acest timp tăcea. Iar Dmitri Nicolaevici continua să vorbească despre faptul că iaca-iaca va sosi susținerea uimitoare. Atunci, noi am început să-i sunăm pe Solana, Scheffer, Schwimmer, noi am vrut să aflăm adevărul. Și iată, în ajunul vizitei anunțate a lui Putin, Kozak a transmis varianta definitivă a memorandumului și acolo se regăseau și prezența militară până la 2020, și niciun fel de format Rusia — UE, ci doar mențiunea că UE se poate include, dacă va dori, în operațiunea de stabilizare. Mai pe scurt, acolo nu era nicio înțelegere între Rusia și UE. Moldovei i se propunea să devină ostatecă a unui sistem politic confuz, a prezenței militare ruse și a cuvântului de onoare a lui Dmitri Nicolaevici că întreg acest talmeș-balmeș nu va dura mult. Seara s-a aflat că transnistrenii sunt categoric împotrivă semnării documentului de către bașcan (alături de Voronin și Smirnov), iar asta era de asemenea una dintre condițiile organizării evenimentului festiv, în cadrul căruia Rusia, în fața partenerilor săi occidentali, spre marea satisfacție a poporului nostru polietnic, rezolvă problema transnitreană. Dar în aceeași zi, de dimineață, nouă ne era cunoscută reacția SUA, iar spre seară, în prezența lui Kozak, Voronin a discutat cu Solana. Bordul nr. 1 al delegației ruse — paza, presa — ateriza deja la Chișinău, iar garda de onoare a început repetiția întâmpinării președintelui Rusiei.

Mai departe, trebuia urgent luată o hotărâre. Kozak repeta obosit că nu există soluții bune, că ești nevoit să alegi între rău și foarte rău. Toată susținerea internațională, pe care o promisese, consta din Kucima și Nazarbaev.

Lui Voronin și nouă tuturor ni se poate imputa doar naivitatea, excesiva încredere în prietenii noștri ruși, dar numai nu faptul că Voronin nu a semnat memorandumul. Celor care consideră că lui Voron cineva i-a interzis să semneze, că el s-a pretat dictatului „forțelor negre ale Occidentului“ și le-a adus jertfă bunele relații cu Rusia le voi spune că asta e încă o minciună. Nimeni nu i-a interzis nimic lui Voronin. Pur și simplu, noi am aflat adevărata atitudine față de cele întâmplate și a SUA, și a UE, și a Consiliului Europei. Și am avut atunci atâta minte să scoatem înșine concluzii din noile circumstanțe.

Rămâne, în această ordine, să răspundem la o întrebare firească: la ce bun Moldovei o asemenea susținere consolidată? Oare nu ajungea susținerea Rusiei? Și de ce Chișinăul oficial a avut o atitudine atât de negativă față de perspectiva de 17 ani de aflare a pacificatorilor ruși?

Scurtă istorie a parteneriatului strategic

N-a fost nicio susținere specială din partea Rusiei pentru Voronin în timpul alegerilor parlamentare în Moldova în anul 2001. A fost o scurtă întrevedere dintre Voronin și Putin în ajunul campaniei electorale. Au făcut cunoștință pentru orice eventualitate. Rusia susținea activ, pe atunci, Alianța partidelor politice în frunte cu premierul în exercițiu, Dumitru Braghiș.

Noi am îndeplit, practic, tot ceea ce am promis în anul 2001. Nu am unificat țara doar și nu am ridicat limba rusă până la statutul de limbă oficială. Dar toată lumea ține bine minte cum s-au desfășurat la Chișinău evenimentele și în ceea ce privește Transnistria, și în privința limbii ruse până în anul 2003.

În ceea ce privește Transnistria, totul a fost gândit, la început, foarte simplu. La sfârșitul lunii august 2001, am fost participantul unor întâlniri cu colegii ruși în Duma de Stat și Kremlin. La una dintre aceste întâlniri am discutat viitoarele alegeri în Transnistria. Consilierul de atunci al președintelui rus ne-a asigurat încă o dată: chipurile, la aceste alegeri, voi creați doar fundalul, iar pe Smirnov, înaintea finalului, îl vom lua, cică asta e înțelegerea celor doi președinți. Partea noastră de muncă noi am îndeplinit-o. Fundalul, așa-zicând, l-am creat. Dar Smirnov a fost lăsat la Tiraspol, iar Voronin — cu buzele umflate. Mulțumim! Nu vom uita.

În decembrie 2001, guvernul Moldovei a venit cu inițiativa majorării orelor de limba rusă în școala moldovenească, iar fracțiunea conducătoare a parlamentului a înaintat inițiativa de conferire limbii ruse a statutului de limbă oficială. Opoziția radicală a scos gloatele pe străzile Chișinăului. Capitala Moldovei, în decurs de aproape o jumătate de an, a fost paralizată. Consiliul Europei a înaintat două dintre cele mai dure rezoluții în privința Chișinăului. S-a declanșat o criză de proporții.

Dar „mâna altruistă a Moscovei“ nu a primit din partea Rusiei niciun ajutor esențial în rezolvarea acestui conflict. Fie pe arena europeană sau măcar în cadrul masss-media ruse. Dimpotrivă, și mass-media electronice, și cele tipărite prevesteau sadic eșecul regimului comunist totalitar sub presiunea tineretului pro-românesc și pro-european. Mersi! Nici pe asta nu o vom uita. Mai mult decât atât, anume atunci, în acele luni deloc simple de confruntare civilă, am învățat foarte și foarte multe. În primul rând, în decurs de cinci luni de asediu nici un opozant nu s-a ales măcar cu o vânătaie, noi am învățat să ascultăm opoziția, am învățat să vorbim cu ea. În rândul al doilea, am început o colaborare activă cu Europa și, cu susținerea stângii europene, am reușit nu numai să ieșim din criză, dar și să preluăm conducerea președinției Comisiei de miniștri a Consiliului Europei. Mai târziu, și anume cu sprijinul Europei, am reușit să implementăm concepția politicii naționale, care a decretat Moldova drept o țară polietnică. Cu ajutorul Europei și bazându-ne pe experiența ei, am reușit să apărăm și limba rusă, și cultura rusă în Moldova. În rândul al treilea, am căpătat încredere în forțele proprii. Nu în forțele marilor prieteni, ci în propriile capacități de a rezolva pedant și consecvent crizele și de a ieși din aceste crize mai puternici. Din acest moment, noi am fost fascinați de ideea integrării europene, ideea unor reguli de joc clare, a stimulentelor evidente și a amenințărilor manifeste. Iar în afară de toate, am conștientizat că stabilitatea politică într-o țară ca Moldova poate fi atinsă doar în cazul în care țara devine obiectul cooperării marilor puteri, iar nu al conflictelor dintre ele.

Cu toate acestea, noi încă mai credeam în posibilitățile CSI. În iulie 2002, Voronin i se adresează lui Putin prin intermediul unei scrisori-propunere. Esenția propunerii: a începe reforma CSI, luând drept bază standardele de drept ale Uniunii Europene. Voronin propunea să fie construită o uniune modenră și de mare eficacitate. Putin a răspuns că, în principiu, nu este contra. Dar la summitul ce urma să aibă loc la Chișinău tema aceasta a fost, practic, înecată în altă chestiune, mai actuală, cum s-a dovedit: cum să-l faci pe Kucima șeful Comunității.

În ajunul summitului am fost iarăși în Kremlin și am discutat toate aceste probleme împreună cu același consilier al lui Putin. În afară de alte chestiuni, am pus, împreună, problema relațiilor ruso-române. Totul e foarte simplu: România se afla atunci în stadiul intrării în NATO, ea avea foarte mult nevoie de un acord de bază cu Rusia. Moldova, la rândul său, avea nevoie de un acord de bază cu România, acord care ar fi pus capăt pretențiilor evidente și discrete ale României asupra Moldovei. Stimabiul domn consilier m-a asigurat: înțelegerea dintre Voronin și Putin este imuabilă: Rusia va semna acordul cu România doar după ce aceasta va încheia un acord cu Moldova.

Ne-au mințit? Încă cum! Nu au semnat pur și simplu acordul, în vara anului 2003, dar și în declarația comună a miniștrilor de externe au condamnat pactul Moltov-Ribbenntrop. Pentru cei neinițiați, observ: aplicat Basarabiei, acest pact nu are nicio însemnătate, deși Basarabia e amintită în cuprinsul actului. Uniunea Sovietică, în toată perioada dintre 1918 și 1940 nu a recunoscut niciodată Basarabia drept teritoriu al României Regale, considerând-o pe bună dreptate anexată. Dacă Rusia va dori vreodată să-și ceară iertare pentru pact, atunci acest lucru este potrivit să fie făcut în privința Finlandei, a țărilor baltice, Poloniei, dar numai nu a României. Dar Rusia a procedat dimpotrivă. Ea și-a cerut scuze anume de la România, ceea ce înseamnă că i-a susținut pe toți cei care considerau și consideră Republica Moldova drept un efect al pactului Molotov-Ribbentrrop. În felul acesta, diplomația rusă a recunoscut deschis că, în pofida relațiilor bilaterale, tratează Moldova ca pe o formațiune provizorie. Cât despre România, aceasta nu a semnat acordul de bază cu Moldova până în prezent.

Cu întreg acest bagaj de neîncredere, ne-am apropiat de memorandum. Și am suferit eșec. Stimabilul Dmitri Nicolaevici nu a auzit condiția noastră categorică și anume că problema transnistreană trebuie rezolvată doar în Moldova, în atmosfera consensului marilor puteri. Rusia a avut șansa de a tranșa anume în acest fel problema. Dmitri Nicolaevici a avut șansa de a intra în istorie, iar Moldova dispunea de toate posibilitățile pentru unificare. Memorandumului nu a fost semnat, dar articolele sale jignitoare au derutat pe termen lung situația politică internă din țară.

În martie 2005, în ciuda pierderilor electorale esențiale, în pofida șantajului și intimidării din partea Rusiei, noi am câștigat din nou. Firește că pe drapelele noastre nu mai figurau lozinci proruse.

Postfață. Sau cum să economisești 50 de dolari

Moldova nu și-a declarat niciodată, nicicând intenția de a intra în NATO. Autoritățile moldovenești nu au propus niciodată, nicicând să fie schimbat contingetul rus de pacificare din Transnistria pe unul natoist. Nu există niciun document, nici o luare de cuvânt a persoanelor oficiale ca dovadă a aspirațiilor nord-atlantice ale autorităților moldovenești. Și nu pentru că Moldova împărtășește stereotipurile cu privire la NATO, care s-au constituit în anii războiului rece. Pur și simplu noi suntem o țară neutră și ne percepem neutralitatea ca un instrument de soluționare, inclusiv, a problemei transnistrene. Când vorbim despre retragerea trupelor ruse, subînțelegem că nu suntem împotriva trupelor, pentru că ele sunt ruse, ci suntem contra oricărei prezențe militare străine. În privința Transnistriei, noi cerem schimbarea actualului format de menținere a păcii pe observatori militari și civili, care ar acționa în virtutea unui mandat internațional. Dar în toate mass-media controlate de Kremlin această poziție e falsificată și prezentată ca mai radicală, pro-NATO.

Această atât de mișcătoare grijă pentru imaginea pro-NATO a Moldovei, în îmbinare cu alte acțiuni ale Moscovei, nu mai puțin înțelepte, poate da în curând un efect extrem de neașteptat. Nu este exclus că însuși poporul Moldovei, care deocamdată are o atitudine destul de moderată față de Alianța Nord-Atlantică, va cere în viitorul apropiat intrarea în NATO. Și cum să nu ceri, dacă Rusia le propune țărilor baltice, care au intrat în NATO, un preț pentru gaze mai mic cu 40 de dolari decât în Moldova neutră; dacă, în comparație cu Georgia, care tinde să fie primită în NATO, această diferență ajunge până la 50 de dolari.


Источник: deschide.md

0 
| încă
înapoi »
News Time Romania - Stiri Romania