Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

07.04.2020:  Cu privire la evenimentele din 7 aprilie, 2009 și la ce au adus ele țara
Сегодня исполняется 9 лет с момента событий, произошедших 7 апреля ...


În mod convențional, istoria modernă a Moldovei independente poate fi separată în două părți – cea de până la 7 aprilie și cea de după această tragică din toate punctele de vedere dată.

Astăzi, cu toată certitudinea putem spune că exact cu 11 ani în urmă Moldova a pășit pe calea unei degradări totale, a renunțării la principiile de drept în funcționarea statului, la limitarea libertăților democratice și la lichidarea treptată a propriei suveranități.

Participanții la acele evenimente, cu întârziere conștientizând cele săvârșite, astăzi caută prilejuri potrivite pentru a-și aduce scuzele în fața Partidului Comuniștilor și a lui Vladimir Voronin personal, împotriva cărora a fost direcționat acel atac fără precedent în ceea ce privește vehemența lui. Acum ei nu pot să nu înțeleagă că atunci, cu 11 ani în urmă, au devenit executorii orbi ai unei voințe străine, că ei în mod cinic au fost folosiți de criminali de stat în cel mai deplin înțeles al acestei noțiuni. Ei nu pot să nu-și dea seama de faptul că toate nenorocirile care s-au abătut asupra Moldovei, cum ar fi: nemaivăzuta corupție a organelor puterii, fărădelegea, sărăcia majorității covârșitoare a populației, evadarea peste hotare a cetățenilor noștri cuprinși de panică, dezmățul criminal, dictatura oligarhică, capturarea statului de grupări mafiote – își iau începutul anume din ziua de 7 aprilie, 2009. În orice caz, nimănui din ei nu-i trece prin cap ca astăzi, la distanța de 11 ani de acea zi, să marcheze oficial „Ziua Libertății”, instituită tot de ei în anul 2013 – adică la 4 ani după pogromurile din aprilie.

Astăzi nimeni nu manifestă dorință să afle cine, totuși, s-a aflat în spatele evenimentelor din 7 aprilie. E de acum un lucru cunoscut și fără asta. Sunt beneficiarii pe seama schimbării guvernării din țară. Sunt, întâi de toate, acele grupări criminale și politice, care la începutul anilor 2000 au pierdut puterea, iar odată cu ea și posibilitatea de a jefui puținele resurse ale țării.

Indiscutabil, ele au fost susținute din exterior și financiar, și organizatoric. În primul rând, de România, care spera foarte mult să obțină așa-numita Basarabie în rezultatul acestui blițkrig. În acest context, putem să ne amintim despre participarea masivă la pogromurile din aprilie a unor cetățeni bine instruiți din România, și despre grupările național-unioniste și neonaziste de peste Prut, care au atacat edificiile Parlamentului și Președinției, și faptul că posturile de televiziune române, care au prezentat în emisie directă ceea ce se întâmpla în centrul Chișinăului, au numit asta „revoluție”.

Avem toate temeiurile să presupunem că nu numai nimicirea simbolică de către Vlad Filat a sârmei ghimpate de la frontiera moldo-română, dar și întregul buchet de haos administrativ și juridic, în care noii guvernanți au cufundat țara, au avut un singur scop – să le trezească moldovenilor o dezamăgire durabilă în însăși ideea independenței, să le stimuleze tendința de unire cu țara, în care legea, fie și nu totdeauna corect, fie și uneori strâmb, dar cumva funcționează. Reieșind din unele investigații sociologice, parțial, acest plan a reușit.

Desigur, în spatele „revoluționarilor” moldoveni de acum 11 ani s-au aflat și acele state străine, și acele structuri cărora, pe de o parte, nu le plăcea că PCRM promovează o politică internă și externă „din cale afară” de sine stătătoare, bazată pe interesele suverane ale țării, iar pe de altă parte – că pe parcursul a opt ani, chiar în centrul Europei se produce cu succes o renaștere comunistă, o reanimare și o reînviere a însăși noțiunii „comunist”. Interesele lor au coincis. Încercarea de lovitură de stat a fost pregătită în mod pe de-a dreptul profesional.

Astăzi se poate spune cu o exactitate absolută, documentară că aceasta a fost prima experiență de „revoluție colorată” în spațiul postsovietic. Totul s-a desfășurat conform unei adevărate elaborări metodice. Marea minciună, aruncată de politicieni și prinsă de mulțime, potrivit căreia alegerile au fost falsificate. După cum atunci în mod elegant s-a exprimat viitorul premier și viitorul întemnițat Vlad Filat, „alegerile au fost furate”. Anume acesta trebuie să fie punctul de pornire, principala idee a protestelor.

Asta, desigur, a fost o minciună evidentă! Toți observatorii internaționali au recunoscut faptul că alegerile s-au desfășurat în totală concordanță cu normele democratice și de drept. Observatorii internaționali, inclusiv cei occidentali, n-au avut nici un fel de obiecții nici referitor la organizarea alegerilor, nici referitor la mersul procesului de votare, nici la cel de numărare a voturilor. Cu toate acestea, încă la 5 aprilie, Filat a rostit sacramentala frază „Cine bea șampanie…”. Iar a doua zi după asta, în cadrul unor dezordini de probă, i-a chemat pe oameni să iasă la proteste anume împotriva alegerilor falsificate.

Mai mult decât atât. De cu vreme, încă până la alegeri, anume Partidul Liberal-Democrat al lui Filat a rezervat Piața Marii Adunări Naționale pentru proteste împotriva… alegerilor falsificate. Iar cu mult până la asta, anume Filat, pe parcursul a mai multe luni, i-a purtat pe părtașii săi pe ruta Piața Marii Adunări Naționale – Palatul Prezidențial. Și în cadrul repetiției acestor „marșuri” ca dată a căderii „regimului comunist” a fost numită anume 7 aprilie. Nu 6 aprilie, când au devenit cunoscute rezultatele prealabile ale alegerilor, și nu 8 aprilie, când Comisia Electorală Centrală trebuia să anunțe rezultatele definitive ale votării, ci anume 7 aprilie!

Așa și s-a întâmplat de bună seamă. În ziua de 7 aprilie, oamenii care s-au adunat în piață îndemnați de liderii opoziției, în scurt timp au pornit pe obișnuita rută spre Palatul Prezidențial. Și acolo s-a dezlănțuit un infern…

În aer au început să zboare pietre și armatură pregătite din timp, s-a pornit devastarea principalelor edificii ale statului, prădarea lor, a fost arsă Declarația de Independență, deasupra edificiului Parlamentului a fost arborat drapelul României. Cu amabila permisiune a lui Vladimir Țurcan – actualul președinte al Curții Constituționale și tovarăș al lui Dodon – pe fațada administrației Președintelui țării a fost atârnată harta „României Mari”.

Atunci Filat de acum striga: „Nu eu i-am scos pe oameni în piață!”. Deși, clar lucru, i-a scos. De altfel, s-ar fi putut întâmpla că el, fiind ținut drept un prostălan, nici n-a fost pus la curent cu desfășurarea evenimentelor. Astăzi mulți au uitat că Filat, Ghimpu, Urechean și Chirtoacă sunt doar o parte din cei care în acele momente s-au aflat în centrul Chișinăului.

În ajun, printre protestatari au fost văzuți și Diacov, și Braghiș, și Chiril Lucinschi. Lor puțin le păsa de faptul că renumărarea voturilor a confirmat lipsa oricărui fel de falsificări.

Mai apoi, după o elaborare metodică a unor străini, acești „revoluționari” aveau nevoie de o jertfă „sacrală”, ba chiar mai bine de câteva. Dar ea mult timp nu putea fi găsită, și asta din cauza că poliția, urmând ordinul Președintelui Voronin, n-a aplicat forță față de pogromiști.

Oamenii cunoscători ai situației afirmă că emisarii opoziției au scotocit zadarnic morgile căutând un cadavru potrivit pentru rolul de „jertfă”. Până la urmă, le-a nimerit sub mână un Valeriu Boboc. El în mod real se afla printre pogromiști și jefuitori. El era consumator de droguri, ceea ce nu ascundeau nici părinții lui. Există mai multe versiuni ale faptului cum anume și-a găsit el moartea. De la cea că s-a întâmplat din imprudență (fiind beat, s-a prăbușit peste geam) până la aceea că el a fost aruncat peste geam de „ortacii” lui. Fapt real rămâne acela că autoritățile n-au avut nici o legătură cu moartea lui. În caz contrar, ar fi existat mult mai multe cadavre.

Vor trece ani și această foarte convențională jertfă va fi de acum pomenită la numărul plural. În fiecare zi de 7 aprilie sau în ajunul ei, cei care au venit la guvernare pe acel val cereau în Parlament ca să fie pomenite cu un minut de reculegere anume „jertfele”, fără a indica nume sau prenume. Oare nu pentru că aceste jertfe existau doar în creierele lor înfierbântate și în dările de seamă în fața sponsorilor și instructorilor externi?

Iar că tot ce e legat de aceste evenimente nu e ceva simplu indică în mod direct faptul că, paralel cu începerea unui atac bine organizat asupra edificiilor de stat, a avut loc și un foarte puternic atac asupra serverelor instituțiilor guvernamentale. Scopul este evident: să fie scoase din funcțiune comunicațiile, internetul, organele de stat să fie făcute nefuncționale, oarbe și surde. Un cetățean al SUA, Alex Grigoriev, care a fost văzut pe scările Președinției și despre care se știe că a fost organizatorul revoluțiilor colorate în Jugoslavia, iar după aceea și a maidanului de la Kiev, știe câte ceva despre asta. Dar tace până acum.

Noi nu mai întrebăm de ce câteva comisii de anchetă ale Parlamentului, organizate pentru studierea împrejurărilor în care s-au produs evenimentele din aprilie, 2009, așa și n-au prezentat nici un fel de rezultate ale investigațiilor făcute. Mai mult decât atât: unul din conducătorii unei asemenea comisii, cunoscutul avocat Vitalie Nagacevschi, ulterior în general și-a depus mandatul de deputat. Și oricât de insistent aceste comisii au fost direcționate să descopere urmele „samavolniciei comuniste”, faptele reale nicidecum nu puteau fi „clădite” în această versiune mitologică. Cu anii, și ancheta procuraturii a încetat. Din aceeași cauză.

Iar după cum noi știm, mitologizarea evenimentelor oricărei revoluții colorate e încă un foarte important punct al respectivei elaborări metodice. Guvernarea, a cărei întronare așa sau altfel este legată de evenimentele din aprilie, în toți acești ani, cu încetul, milimetru cu milimetru, a mutat accentele în ceea ce privește aprecierea lor publică.

Astfel, din mass-media afiliată puterii, din luările de cuvânt și interviurile liderilor Alianței pentru Integrare Europeană (AIE) de atunci, a dispărut definitiv și irevocabil motivul „formal” din care opoziția de atunci i-a provocat pe oameni la dezordini în masă.

Avem în vedere acea răsunătoare lozincă despre alegerile „falsificate” și „furate”. Nici pe urme proaspete, nici cu atât mai mult acum, societății nu i-a fost demonstrată nici o probă a acestei foarte grave încălcări. Mai mult decât atât, există suspiciuni serioase că Comisia Electorală Centrală, în frunte cu destul de cunoscutul Iurie Ciocan, spre deosebire de alte „slugi ale regimului comunist”, nu numai că nu și-a pierdut funcția, ci s-a mai căpătuit cu o avere imobiliară de elită și cu o afacere. Anume el a micșorat cu două mandate rezultatul real al PCRM. Dar și fără asta este clar: faimoasa „revoluție”din capul locului a fost construită pe o minciună monstruoasă, pe o calomnie grosolană, pe defăimare.

Dar „autorilor” ei asta nu le face nici cât de puțină grijă. Potrivit versiunii lor oficiale, care mult timp a fost impusă societății, în ziua de 7 aprilie, 2009 tineretul a ieșit în piață nu la chemarea opoziției și nu să protesteze împotriva alegerilor, chipurile, „furate”. Tineretul a ieșit în piață să protesteze împotriva „dictaturii comuniste”. În felul acesta, „protestul pașnic” împotriva falsificării alegerilor, printr-o mișcare ușoară de mână, s-a transformat în „revoluție anticomunistă”.

Cu principala minciună despre „alegerile furate” poate concura doar o altă minciună: despre faptul că pogromurile au fost, chipurile, organizate de înșiși comuniști. Organizatorii pogromurilor până astăzi nu încetează să ne încredințeze că tineretul a ieșit în piață să protesteze în mod pașnic nu împotriva falsificării alegerilor, ci împotriva „dictaturii”, iar „potlogarii de comuniști” ei înșiși au dat foc la toate, ca după aceea să învinuiască de asta opoziția. Și mulți i-au crezut. La noi în general totdeauna se crede în orice teorie de comploturi, chiar și în cea mai paradoxală.

Astăzi toate s-au așezat definitiv la locurile lor. A devenit foarte clar cine anume a tras foloase în urma pogromurilor din aprilie. Comuniștii deseori întreabă: de ce atunci nu i-ați împrăștiat pe pogromiști, de ce nu l-ați băgat la închisoare pe Filat și pe alții, pe cei care de acum a doua zi se prefăceau că sunt jertfe nevinovate?
Dar, după cum se știe, mai de devreme sau mai târziu, Cel de Sus îi înseamnă pe potlogari. Unul din ei, Filat, a fost băgat, totuși, la închisoare. Dar să fie bătuți sau împușcați copiii în spatele cărora se ascundeau organizatorii, Președintele Voronin n-ar fi permis nimănui și nici într-un fel de împrejurări. S-a încercat ca problema să fie soluționată în mod civilizat, fără a agrava dezbinarea societății.

Vladimir Voronin de acum poseda experiența depășirii crizei politice din anul 2002. A se așeza la masa rotundă, a purta un dialog și așa mai departe… Aceasta părea să fie o schemă universală de depășire a conflictelor. Dar n-au fost luate în considerare două momente. Primul: în ceea ce privește măsura perversiunii și cinismului, liderii „revoluției” din 2009 îl întreceau pe principalul răzvrătit al anilor 2000, Iurie Roșca. Al doilea: la acel moment, noțiunea „european” de acum nu mai însemna atitudine civilizată și obiectivă.

Noi doar ținem minte ce avansuri le dădeau „partenerii de dezvoltare” celor care au venit la guvernare după 7 aprilie. Cum apreciau guvernarea lor ca „istorie de succes”. Cât de multă vreme au închis ochii la scandaluri, corupție, atacuri reider, bătaia de joc în repetate rânduri asupra Constituției, dezmățul juridic, rescrierea febrilă a legilor după placul celor de la guvernare… Anume europenii au consolidat alianța mafiotă coruptă după ce ea s-a destrămat în mod firesc, sub povara contradicțiilor interne. Ei tare nu doresc ca la conducerea țării din nou să vină comuniștii.

Și iată la ce s-a ajuns.

La ce a adus astăzi țara noastră această politică? Guvernarea a degradat de la scandaloasă-oligarhică până la mafiotă-dictatorială. Și cei care numeau Moldova „o istorie de succes” au început s-o numească „stat capturat”. Și cei care cândva au încoronat această guvernare criminală, cu zece ani mai târziu s-au apucat s-o răstoarne. Dar cu aceeași iresponsabilitate și miopie politică.

Uitați-vă ce se întâmplă astăzi. Actualul regim corupt și neputincios în frunte cu Dodon nu este capabil să acționeze în mod adecvat în condițiile crizei pandemice care de asemenea ține de acea îngrozitoare și tristă dată – 7 aprilie.

Se spune că nu e târziu niciodată să regreți ceea ce a fost în trecut, dar totdeauna este inutil. Probabil, de pe pozițiile zilei de astăzi se poate afirma că atunci, în ferbințeala acelor zile de criză, ar fi putut fi întreprinse și careva alte măsuri…

De altfel, faptul istoric rămâne fapt istoric: în Moldova atunci nu s-a dezlănțuit acel război civil de proporții, care fusese planificat de către organizatorii acelei răsturnări de guvern și care ar fi fost foarte posibil în cazul în care autoritățile de atunci ar fi manifestat față de așa-numiții protestatari o duritate fie și oportună. Iar toate celelalte, în comparație cu asta, sunt lipsite de importanță.

Oare nu de aceea oamenii înțelepți spun că „cele mai purificatoare ape curg în râul care se numește TIMPUL”?


Secția analitică a CC al PCRM
07 aprilie 2020

0 
| încă
înapoi »
News Time Romania - Stiri Romania