Navigare

Căutarea pe saitul

 













Toate ştirile

25.03.2015:  Pur şi simplu, Lenin vedea mai departe



Dialog cu Vladlen Loghinov, autorul cărţii «Necunoscutul Lenin»

— Dumneavoastră de acum aţi scris două cărţi ale lucrării în mai multe volume despre viaţa lui Lenin. Spuneţi-ne, după 1991 a fost descoperită vreo nouă informaţie despre Lenin? Noi cunoaștem chipul “canonic” sovietic al conducătorului revoluţiei. Careva documente noi pot schimba închipuirile noastre despre Lenin?

— Nu pot, deoarece principalul corp de documente de acum e cunoscut, el a fost și publicat. Iar ceea ce n-a fost publicat, sunt diferite marginalii, însemnări, observaţii, însemnări.

Problema atitudinii faţă de Lenin este atît de politizată, încît nu are nici o legătură cît de mică cu istoria reală. Și principal nu este faptul dacă unele documente sunt, iar altele lipsesc — aceasta e o problemă pur politică. După anul 1991, Lenin a fost exclus din cercetarea știinţifică și tot ceea ce apărea în jurul numelui lui de acum, aș putea spune, ţinea de domeniul propagandei, al luptei ideologice. Antileninismul a devenit cea mai importantă componentă a anticomunismului. De aceea, tot ce apărea cu tema respectivă totdeauna purta un caracter aplicativ. De exemplu, Volkogonov nu e altceva decît o propagandă curată; tot ceea ce au creat epigonii lui, o mare de literatură, e, cum se zice, din aceeași operă. Pe de altă parte, în acest răstimp, în Occident au apărut foarte multe lucrări interesante.

Pentru mine este clară situaţia cu privire la Stalin: va trece un timp și puterea noastră va găsi un careva modus vivendi — în sensul că ea îl va folosi în calitate de om de stat. Cu Lenin nu se va putea proceda la fel, deoarece Lenin este, în expresie mai simplă, simbolul luptei săracilor contra bogaţilor, simbolul luptei pentru dreptate, așa cum s-a consolidat acesta în conștiinţa întregii lumi. Să nu uităm că Lenin nu este o figură cu renume judeţeană și atitudinea faţă de el în lume nu o determină cineva dintre autorii noștri. Din contra, cînd la noi vin oameni, să zicem, din Statele Unite, ei întreabă: “Ce-i cu dumneavoastră, v-aţi ieșit din minţi?”. Pe Lenin nu-l poţi include nicăieri, de aceea și apare “comanda” de a o face, — de altfel, stupidă, monstruoasă, dar, desigur, la nivelul mediocrităţii intelectuale caracteristice televiziunii noastre și altor mijloace de informare în masă.

Editurile promovează o politică bine organizată de a momi tineretul și a-i îngusta cîmpul de vedere a lucrurilor. Dacă o aiureală de tipul “Spărgătorul de gheaţă” (“Ледокол”) a lui Suvorov a fost editată în tiraje de milioane de exemplare, “Miturile “Spărgătorului de gheaţă” (“Мифы “Ледокола”) a lui Gorodeţki — doar într-un tiraj de 1500 de exemplare. La periferie apar lucrări interesante, însă ele sunt covîrșite de o lavină de lucrări cu caracter agitatoric, care nu au numic comun cu istoria. Seria “Viaţa oamenilor remarcabili” (“Жизнь замечательных людей”) a editat o biografie a lui Lenin, despre care se poate spune că în general e în afara oricăror cunoștinţe știinţifice. E cazul în care autorul nu percepe cît de cît subiectul cercetării.

— Cum pot fi caracterizate principalele trăsături ale caracterului lui Lenin? A fost un om dur sau un democrat?

— E o punere faţă în faţă nepotrivită. El a fost omul a cărui viaţă în întregime era subordonată unei anumite idei, unui anumit scop. El însuși a spus că lupta pentru eliberarea oamenilor muncii este o cauză mare, pentru care nu-ţi pare rău chiar și să-ţi sacrifici viaţa. Ceea ce însă nu excludea obișnuitul lui fel de a fi, fineţea de spirit, voioșia, sociabilitatea, prietenia, dragostea. Dar acesta era într-adevăr un om al scopului. Acum, deseori auzi spunîndu-se despre cineva: “Nu-i ajunge voinţă politică!”. El a fost omul care a avut voinţă politică și care, fiind ferm convins că aceasta contribuie la eliberarea omului, mergea hotărît spre scopul său. Dar o făcea verificînd dacă are sau nu are dreptate. Este vorba nu despre o teorie abstractă a unui scolast care, chipurile, ar fi dedus în mod logic că trebuie să procedeze anume așa și nici într-un caz altfel. Dacă vom lua una din perioadele cruciale ale istoriei Rusiei, a vieţii lui, iar istoria Rusiei secolului XX și viaţa lui sunt foarte strîns conjugate, vom observa că de fiecare dată cînd se ia o decizie importantă — fie privind răscoala din 1917, fie privind pămîntul, fie pacea de la Brest — în acele zile el a avut zeci de întîlniri cu oameni simpli, cu muncitori și ţărani.

Mai înainte, a considera poporul un bădăran era un semn de incultură. Mai înainte, asta era o lipsă de cuviinţă. Înainte de a apărea “Jaloanele” (“Вехи”), era o rușine să se vorbească în acest mod despre popor. Și Lenin făcea parte din acea categorie de oameni care sincer credea în popor și la fiecare pas găsea confirmări ale faptului că această masă de oameni posedă o gigantică experienţă istorică, un cuget sănătos, o percepere corectă a noţiunilor de bine și de rău. Care e cauza eșecului reformelor lui Stolîpin? Stolîpin a călătorit prin Europa, el avea o moșie la hotarul cu Prusia. Și el a zis: “Haideţi să facem în Rusia o Prusie! Vom avea și la noi grossbari — culaci. Să punem miza pe cei cumpătaţi și puternici, nu pe cei slabi și beţi”. Dar nu a mers, situaţia derulată a fost contrară celei așteptate, pentru că există legităţi obiective.

Să ne oprim la Pitirim Sorokin, la “revoluţia socială” în care el a dedus patru semne de derulare cu succes a reformelor: reforma trebuie să fie înfăptuită în cadrul legii; mai întîi, trebuie să fie aprobată într-o careva regiune; ea trebuie să fie motivată din punct de vedere știinţific și trebuie să ţină cont de instinctele de bază ale poporului. Pe acestea el le considera cele mai importante.

Referitor la ceea ce noi numim mentalitate, poporul are perceperea sa a ceea ce e bine și ceea ce e rău. Iată că reformatorii timp de douăzeci de ani sunt preocupaţi de fel de fel de reforme, și fără nici un rezultat, pe cînd NEP-ul și revoluţia au soluţionat problema agrară, problema privind pămîntul, care nu a putut fi soluţionată pe parcurs de decenii, începînd cu comisilia lui Kiseliov din secolul XIX. Niște căpăţînoși își fărîmau minţile cum să-i fericească pe ţărani. Da lăsaţi-i în pace pe oameni, daţi-le voie să trăiască așa cum doresc ei!

De exemplu, ce înseamnă Decretul cu privire la pămînt? Au adunat de la ţărani îndrumări și sfaturi și, fără a include ceva, au făcut din ele un codice care a devenit lege de stat. Printre altele, este unicul caz în istorie, cînd vrerea poporului devine lege. Fără a fi intermediată de careva intelectuali. Iată ce trăsătură specifică poseda Lenin. Și mai avea una, pe care este foarte important s-o înţelegem astăzi. El conștientiza faptul că orice perturbare socială, să zicem, revoluţia, e un eveniment cu multe straturi. În cadrul ei există avangardă, proletari conștienţi. Dar cînd oamenii decenii la rînd sunt călcaţi în picioare, cînd li se scuipă în suflet, iar pe deasupra populaţia este analfabetă, incultă, formele de protest nu vor fi cu orchestră și steguleţe, ca în Germania. Ele vor fi asemeni celor de pe timpurile lui Pugaciov, lucru de care se temeau toţi în 1905 și 1917. Iar el considera că acestei mase de oameni ridicată la luptă trebuie să i se i se dea lumină și raţiune.

Lenin și partidul nu ar fi reușit să facă nimic, dacă nu ar fi exprimat în mod corect starea de spirit a acestui val gigantic. Deseori se pune întrebarea: “Dacă nu ar fi existat Lenin, ar fi fost revoluţia?”. Ea a început fără dînsul! În februarie 1917, el se afla în Elveţia și acolo citea în ziare despre ceea ce se întîmplă în Rusia. Dar el a reușit să exprime durerea acestui val gigantic și anume datorită acestui fapt bolșevicii au venit la putere.

— Dumneavoastră îi opuneţi unul altuia pe Lenin și Stalin. Dar astăzi o foarte mare parte a populaţiei îl simpatizează pe Stalin chiar mai mult decît pe Lenin.

— De ce astăzi poporul are asemenea atitudine faţă de Stalin? Aici, totul e limpede. Respectiva atitudine nu e faţă de Stalin, ci faţă de actuala putere, faţă de actualii guvernanţi. Voi, puterea, nu-l agreaţi pe Stalin? Da noi îl vom agrea. Pur și simplu, așa…

Dar trebuie să ţinem minte că epoca revoluţiilor naște titani. Revoluţia franceză, engleză, oricare alta. Iar epoca decăderii sociale naște pigmei. Și această neconcordanţă de dimensiune a oamenilor politici totdeauna conduce la a asemenea comparare. Lenin e o figură atît de mare, încît e ridicol cînd un careva docent începe să judece: “Eu consider că…”. El consideră… Dar iată că Bernard Shaw dispreţuia orice putere, pur și simplu îi dispreţuia pe toţi, ca pe niște oameni de nimic. Aceasta era o opinie răspîndită.

Apoi iată, atunci cînd Bernard Shaw i-a trimis lul Lenin cartea sa “Înapoi la Mafusail”, i-a scris: “Lui Lenin, unicului om de stat din Europa, care posedă talent, caracter și cunoștinţe ce corespund situaţiei lui reponsabile”. Printre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, să zicem, Rolland, Sartre, oricine vreţi, în general nu veţi găsi nici unul care s-ar fi pronunţat cumva împotriva lui Lenin. Einstein, de exemplu, a spus despre el că acesta este unul dintre oamenii care contribuie la dezvoltarea moralităţii umane. De aceea cînd Volkogonov, general de la direcţia politică, începe să judece despre Lenin și să-l aprecieze, e ridicol.

— Referindu-ne la biografia lui Lenin, deseori surprindem momente cînd contra lui se pronunţă bolșevici remarcabili, membri de partid sus-puși. Din punct de vedere politic, Lenin a fost un singuratic sau a avut alături de sine ceea ce astăzi numim echipă?

— Echipă el a avut întotdeauna, însă, mi se pare, Sokolnikov a scris după moartea lui: “Noi cu toţii eram ca o pădure tînără, care se clatină în bătaia vîntului. Dar în acea pădure era și un brad. Și acesta era el, care vedea mai departe”.

Cîndva, Carlyle a scris că Napoleon a fost ultimul mare om în istorie, însă, posibil, nu are dreptate: astăzi, în epoca degenerării oamenilor politici, noi pur și simplu nu percepem ce înseamnă dimensiunea viziunii. Cînd Lenin se afla în surghiun la Șușenskoe, pe taburetul de lîngă patul lui se aflau cărţile a doui autori: Pușkin și Hegel. Încercaţi să-l citiţi pe Hegel — peste două rînduri veţi ameţi! E un autor foarte complicat. Dar, după cum spunea însuși Lenin, e mai ușor să ai de a face cu un idealist deștept, decît cu un materialist neghiob. Cînd citea, el deseori făcea notiţe.El citea locul mai puţin clar o dată, apoi a doua oară, iar în 1915-16 în general a început să studieze lucrările lui Hegel. El considera că este imposibil să devii comunist-marxist, fără a însuși o asemenea materie. Și în ultimii săi ani continua să-l studieze pe Hegel. Chiar și la Gorki lua cu sine cele cinci volume ale acestui autor.

El avea o altă dimensiune a gîndirii, de aceea în unele perioade într-adevăr vedea mai departe. Pur și simplu, mai departe. Nimic mai mult.

La noi există un asemenea tip de conducător: “Pentru ca să lucrez, îmi este suficient propriul cap și propriul creier; am nevoie doar de executori, de ajutori; tu — du-te încolo, tu — adă-mi cutare…”. Lenin a fost un altfel de tip de om și de conducător — el prefera comunicarea cu oamenii. Eu scriu al treilea volum al cercetărilor mele despre Lenin. E vorba despre anul 1922, apusul vieţii lui. Și pot să afirm că faptul că el vedea ceea ce nu vedeau alţii se evidenţiază foarte distinct. În revista “Sub drapelul marxismului” (“Под знаменем марксизма”), Troţki scria despre ruptura dintre generaţia tînără și cea mai în vîrstă a bolșevicilor. Cei în etate au ajuns la perceperea istoriei și a bolșevismului datorită experienţei de viaţă, iar cei tineri le iau pe toate de-a gata. Și asta nu devine un factor al perceperii, al concepţiei lor despre lume. Ceea ce, anterior, viaţa bătea în cuie, acele universităţi din închisori, unde îl studiau pe Hegel, “Capitalul”… Nu altcineva, ci muncitori simpli, ca Vasili Șelgunov, l-au atras pe Lenin în mișcarea muncitorească. Troţki, spre deosebire de Lenin, nu sesiza lucruri de proporţii mai mari. Lenin putea să reziste în faţa opiniei publice. Lui Troţki îi era mai greu s-o facă.

— Dar, în diferite epoci, și Lenin era “diferit”. După moartea lui, fiecare conducător nou se declara urmaș al lui Lenin. Stalin, Hrușciov, Brejnev. Însăși perestroica a început ca o revenire la cursul leninist de dezvoltare.

— În aceasta și constă tragedia istoriei că ea totdeauna este baza legitimităţii actualei guvernări. Ei înșiși l-au transformat pe Lenin în ceva semireligios, sfînt. Pînă la asta, pe pereţi atîrna icoana Preacuviosului Nicolae, iar ei au început să atîrne portretul lui Lenin. Legitimarea morală avea loc în baza autodeclarării “discipol al lui Lenin”, “continuator al cauzei lui Lenin”.

Lenin demult a încetat să fie acel om real care de bună seamă a fost cîndva, cu toate deprinderile, trăsăturile de caracter, maniera de comunicare. El a devenit un simbol, mai ales în masele de oameni simpli. Înainte, în fiece casă ţărănească atîrna chipul Maicii Domnului și al împăratului cu urmașul său. Iar cînd citești memoriile lui Gorbaciov, afli că în sate puteai găsi pe pereţi chipul Maicii Domnului, iar alături — al lui Marx-Engels-Lenin. În felul acesta Lenin-legendă s-a rupt de Lenin cel real.

— Cine dintre conducătorii sovietici, în opinia Dumneavoastră, într-adevăr a fost urmașul lui Lenin?

— Nici unul n-a fost. Ei n-au pătruns absolut deloc mersul istoriei. Nu demult, recitindu-l pe Deng Xiaoping, am remarcat la el un stil foarte asemănător cu cel leninist. Dar asta nu contează. Ieșirea din NEP, de exemplu, nu este vrerea lui Stalin, ci mersul istoriei. Deși istoria totdeauna are mai multe variante, nu există doar unul singur, cel mai scurt drum, există o mulţime de drumuri. Urmașii lui Lenin au mers pe altă cale. Și nu pentru că ei sunt buni sau sunt răi — așa au fost împrejurările. Despre aceasta se pot scri volume întregi.

— Lenin, cum credeţi, e o figură doar pentru Rusia sau are o dimensiune mondială?

— Mai degrabă e o figură de dimensiune mondială. Care este sensul secolului XX? Fiecare secol trebuie să aibă un careva sens. Sensul secolului XX constă în faptul că pe arenă apar popoare care pînă acum se aflau în anabioză: China, India, America Latină. Ţări cu populaţie de miliarde. Doar noi cum studiam istoria: la început a fost Grecia civilizată, apoi Roma antică se extinde, la fel și Bizanţul, apoi apare Europa. Eurocentrismul domină pînă astăzi.

Iar sensul secolului XX constă în faptul că pe arenă ies miliarde de oameni. După prima revoluţie rusă, a urmat revoluţia din 1917, tot atunci s-a produs o revoluţie în Mexic, la Pancho Villa. În America Latină ţăranii, ca și în Rusia, dădeau foc la conacurile moșierești. De aici, printre altele, pornește și sensul secolului XXI: sau noi vom găsi echilibrul între Nord și Sud, sau… După cum spunea Lenin, “istoria e o mătușă dură”.

Lenin a devenit simbolul ieșirii pe arena istorică a maselor de multe milioane. A acestei mase întunecate, înapoiate de ţărani. În secolul XIX, ce însemna poporul? Însemna Platon Karataev al lui Tolstoi, un om rotunjel și blînd. Dar în 1905 a început războiul ţărănesc și elita s-a îngrozit de acest popor. Astăzi de acum nu mai există o forţă la fel ca bolșevicii, care puteau să canalizeze această forţă, această furie. Lenin spunea că această furie trebuie luminată. Acum o asemenea forţă nu există.

— Cînd putem aștepta a treia partea a biografiei lui Lenin?

— Eu îmi scriu cărţile îndelung — pentru una din ele, am nevoie de 4,5-5 ani. Deși este preocuparea mea de o viaţă, scriu încet. Primul volum a apărut în 2005, al doilea — în 2010, iar următorul cred că va apărea în 2014-2015. Dar, pînă la apariţia lui, public fragmente în reviste și ziare. Din volumul doi, bunăoară, au fost publicate foarte multe bucăţi, iar ziarul “Pravda” l-a publicat în întregime. În volumul trei va fi vorba despre anii 1922-1924, despre bolile, testamentul și moartea lui Lenin.

— Cum aţi aprecia perspectivele Revoluţiei din Octombrie în cazul în care capacitatea de muncă a lui Lenin s-ar fi păstrat și el ar mai fi trăit vreo zece ani?

— În acest caz trebuie să pornim, după cum se spunea altădată, de la rolul personalităţii în istorie. Începutul tuturor evenimentelor ţine de martie-aprilie 1917: atunci se leagă toate nodurile care conduc spre Octombrie. Aici importanţa de bază o are acel gigantic val revoluţionar care a izbucnit în 1917, și nimeni nu vrea să înţeleagă că Primul Război Mondial a mărit ruptura între popor și putere. Iar această ruptură era colosală: puterea își trăia viaţa sa, iar poporul — pe a sa, neacceptînd-o în totalitate pe cea a puterii. Acele tablouri înduioșătoare descrise astăzi în legătură cu acele timpuri sunt pur și simplu amuzante, mai ales că la tema respectivă există multe documente.

Războiul a schimbat caracterul dialogului între popor și putere, doar 15 milioane de oameni au primit arme! Și dacă pînă la asta orice ureadnik îl putea lovi pe oricare om, acuma acest om avea armă în mîini. De aici a și pornit acel gigantic val revoluţionar. Să revenim la evenimentele din iulie 1917 și să auzim ce le spuneau mitraliorii bolșevicilor: sau veţi merge cu noi, sau noi vom merge fără voi. Iar în ajunul răscoalei din octombrie, muncitorii le spun: voi puteţi lua orice hotărîre doriţi, însă, dacă nu veţi accepta decizia noastră, noi vom merge fără voi. Această stare de spirit a și hotărît totul. Ceea ce s-a întîmplat după aceea n-a fost rezultatul unei rele-voinţe sau altceva de felul acesta.

Mai înainte, cînd discutam despre NEP, totdeauna spuneam o frază pe care a născocit-o un neghiob: “Istoriei nu-i place modul conjunctiv!”. Dar istoria totdeauna se compune din alternative: între punctul A și punctul B totdeauna există o mulţime de căi, și cea mai scurtă nu este și cea mai bună. De aceea toate ar fi putut fi altfel. În 1928 s-a creat o situaţie care cerea ca noi să încheiem NEP-ul. Dar astăzi avem exemplul Vietnamului, al Chinei, care merg pe calea NEP-ului — dacă e ca NEP-ul să fie înţeles corect, ci nu așa cum a fost descris în manuale. Aceste ţări au găsit posibilitatea unei avansări colosale și astăzi China a ajuns să fie al doilea stat în lume ca nivel de dezvoltare economică. La noi, printre altele, China nu este deloc agreată, pentru că ea multe lucruri le așează la locul lor și noi ne dăm seama că am fi putut avea o cu totul altă economie. Dar repet: au existat suficiente motive obiective pentru încheierea NEP-ului.

Sau iată, bunăoară, în 1922 Lenin îi scrie lui Molotov despre ordinea primirii în rîndurile partidului și ei nu se înţeleg unul pe altul. Lenin explică în ce situaţie ne aflăm, fiind ca o picătură în mare, și că întreaga politică a dictaturii se ţine pe un strat subţire al gardei vechi, de aceea e de ajuns să apară careva divergenţe și autoritatea partidului imediat se va prăbuși, după care toate în ţară vor derula în alt mod. Ei, și ce? Congresul XI al partidului totuna adoptă punctele rezoluţiei lui Zinoviev și nu propunerile lui Lenin, iar după moartea lui Lenin în partid încep a fi primiţi dintr-o dată mii de muncitori, deși discuţia anterioară a avut anume acest subiect.

În acei ani, se desfășurau milioane de procese dintre cele mai serioase, pe care Lenin le vedea, iar alţii nu le prea vedeau. De exemplu, noţiunea “muncitor” de acum devenise una formal-birocratică. Cînd la capitolul “provenienţa socială” mulţi indicau “muncitor”, Lenin întreba: “Ce înseamnă “muncitor”? De cît timp el este muncitor? Cînd a devenit muncitor? De ce anume muncitor?”. De aceea voi repeta: toate puteau fi altfel, deoarece, după exemplul Chinei și al Vietnamului, devine evident că, pe calea unirii tuturor punctelor de plecare puse la baza NEP-ului, URSS ar fi putut ieși din criza de pîine a anilor 1927-1928 înainte de începerea colectivizării.

— Cărţile dumneavoastră, trebuie să vă spun, pot fi găsite cu greu…

— Editurile judecă în felul următor: cartea este foarte căutată la Moscova, ce ne mai trebuie? Cartea mea nu poate fi găsită chiar nici la Piter. Cunoscuţii de acolo mă sună și mă roagă să le-o trimit. Bună treabă — “Trimite-ne-o!”. Dar știţi cît costă expedierea prin poștă a unei cărţi voluminoase? O groază de bani! De aceea le spun: “Am să v-o dau cu plăcere cînd veţi veni la Moscova!”. Printre altele, degrabă va apărea a doua ediţie a celor două volume ale biografiei. Și asta pentru că sunt căutate!

Mai sunt și altele la mijloc. Nu uitaţi că există Comitetul pentru edituri. Cînd am scris primul volum al biografiei lui Lenin, mi l-a primit o editură foarte mare. După care, peste un an, mi s-a spus deschis: dacă vrei să-ţi apară cartea, ia-o de acolo. Am luat-o, am mers la altă editură, și acolo mi-au luat-o, dar istoria a început să se repete și de data asta: apariţia ei se tot tărăgăna și se tărăgăna. După care iarăși mi s-a spus: ia-o înapoi. Am luat-o, am mers la a treia editură… Și doar e limpede că este vorba despre cărţi comerciale, care se vînd repede și aduc editurilor un venit. Mie personal ele nu-mi aduc nici un cîștig.

— Acum, cine lucrează în mod serios asupra moștenirii lăsate de Lenin?

— Dintre cei care scriu în modul cel mai onest despre Lenin, inclusiv despre chestiuni particulare, poate fi numit un autor din Bașkiria, care a scris despre ARA. El scrie bine și cartea lui are legătură cu biografia lui Lenin. Dar, cu regret, astăzi întîietatea o deţin americanii: lucrările lor sunt dintre cele mai interesante. Am în vedere cartea lui Moșe Levin “Revoluţia rusă”, apărută la editura “Evropa”. E o carte splendidă! Levin este un renumit istoric, aproape un clasic viu, și în această carte are capitole minunate despre Lenin.

Nu demult a apărut a doua carte a lui Alex Rabinovici “Bolșevicii la putere”, minunată și aceasta. Bineînţeles, fiecare din ei are șvabii săi în cap, cu ceva din cele ce scriu ei nu sunt de acord. Dar aceasta e o muncă știinţifică onestă despre anul 1918. Și dacă cineva se interesează de istoria apariţiei teroarei roșii, citiţi-l pe Rabinovici. Este un autor într-adevăr serios și scrie la fel de serios. Apoi mai este și ungurul Tamaș Craus, un istoric și filosof cunoscut. Are și el o lucrare strălucită despre Lenin, o bună parte a căreia se referă la anii NEP-ului, apoi și la trecerea de la războiul civil la perioada pașnică. Scrie bine despre Lenin filosoful francez Daniel Bensaid. Slavoi Jijek din Slovenia are și el o carte filosofică strălucită despre Lenin.

Toţi cei enumeraţi sunt profesioniști, ei nu lucrează la comandă, nu se străduie să fie pe gustul cuiva. Ei se ocupă în mod serios și profesionist de subiect, de aceea lucrările lor sunt interesante.

Avem și noi astfel de persoane. Bunăoară, istoricul leningrădean Sobolev. Lucrarea lui “Tainele aurului german” (“Тайна немецкого золота”), de altfel, strălucită și ea, demonstrează că toate nu sunt altceva decît o pleavă. E o carte minunată, nu în zadar de acum a apărut în două ediţii. Din cînd în cînd, apar și articole interesante, multe din ele despre Primul Război Mondial, pe care le scriu autori tineri — de exemplu, despre istoria înfrăţirii (братание), care de asemenea constituie o pagină a biografiei lui Lenin. Cei care cercetează și lucrează în mod onest, neapărat descoperă ceva nou în biografia lui Lenin.

După materialele Рабкор.ру.
0 
| încă
înapoi »
News Time Romania - Stiri Romania